se încrede tot pe atâta cât altul s-a încrezut în el. Presupunând că și-ar ține limba și că s-ar mărgini să se destăinuiască doar unuia singur, acest unul va deveni toată lumea dacă ceea ce mai deunăzi fusese o taină se face zvon.

Liniştea sufletească stă în mare măsură în a nu face vreo nedreptate. Frământată și tulbure viaţă duc cei nestăpâniți: se tem în aceeași măsură în care fac rău și n-au tihnă nicio clipă. De îndată ce-l săvârșesc, se muncesc, sunt obsedați: conștiința nu le îngăduie să facă nimic altceva și-i cheamă mereu la răspundere. Așteptarea pedepsei este ea însăși o pedeapsă, dar n-o așteaptă decât cine o merită. Cutare lucru face pe un om cu conștiința încărcată să fie apărat, dar fără grijă nu-l face. Chiar dacă nu-i descoperit, se gândește că ar putea fi, se muncește în somn și, de câte ori se vorbește despre crima cuiva, se gândește la a lui. Niciodată nu i se pare destul de uitată, destul de adânc tăinuită. Vinovatul are uneori norocul să rămână ascuns; siguranța însă, niciodată. Cu bine.

 

1) Ardea, localitate în Latium, așezată într-un ținut nesănătos, bântuit de malarie, fosta capitală a rutulilor. Luciliu avea aici o proprietate.

106. Este binele un corp?

 

Îți răspund cam târziu la scrisorile tale, dar nu fiindcă sunt tras încolo și încoace de treburi. Nu lua în seamă o astfel de scuză. Timp liber am, și toți cei care vor au. Treburile nu se țin de nimeni. Noi le îmbrățișăm și socotim ocupația noastră ca un semn de mare ispravă.

De ce nu ți-am răspuns imediat? Fiindcă ceea ce mă întrebai intră în cuprinsul lucrării mele.[1] Știi doar că vreau să îmbrățișez toată filozofia morală și să tratez toate problemele care se leagă de dânsa. Așadar, am stat la îndoială dacă să te amân sau dacă, până ce va veni rândul acestei chestiuni, să-ți dau întâietatea, făcând o excepție. Mi s-a părut că este mai omenos lucru să nu rețin pe cineva care vine de atât de departe.[2] Prin urmare, am să desprind această chestiune din şirul altora, cu care este în legătură, și să ți-o trimit, așa cum îți voi trimite, și fără să-mi ceri, tot ce s-ar mai găsi la fel. Mă întrebi ce fel de lucruri sunt acestea? De acelea pe care este mai plăcut să le ştii decât îți folosesc, ca și acesta despre care mă întrebi: „Dacă binele este un corp”.

Binele acționează, căci el este de folos. Ceea ce acționează este un corp. Binele pune în mișcare sufletul și întru câtva îl formează și-l ține în frâu, însușiri deci ale unui corp. Binele corpului este un corp; prin urmare și cel al sufletului, căci şi acesta este un corp. Binele omului trebuie să fie un corp, pentru că el însuși este corporal. Aș minți dacă n-aș recunoaște că toate cele ce-l hrănesc îi asigură sănătatea sau i-o redau sunt corpuri. Așadar și binele lui este un corp.

Cred că nu te îndoiești că afectele – ca să introduc aici o chestiune despre care nu m-ai întrebat - sunt corpuri, de exemplu mânia, iubirea, tristețea, afară dacă pui la îndoială că ele ne schimbă înfățișarea, ne încrețesc fruntea, ne năpădesc fața, ne fac să roșim sau ne fac să ne piară sângele. Cum oare? Crezi că asemenea semne vădite se întipăresc pe un corp de către altceva decât de un corp?

Dacă afectele sunt corpuri, atunci și bolile sufletești sunt, de exemplu, lăcomia, cruzimea și alte vicii înrădăcinate și cu neputință de îndreptat; prin urmare și răul, cu toate chipurile sub care se prezintă: răutatea, invidia, trufia. Deci și însușirile bune, mai întâi fiindcă sunt contrare acestora și apoi fiindcă ți se vor manifesta de asemenea prin semne. Nu vezi oare câtă putere le dă ochilor curajul, câtă încordare gândirea, câtă modestie și liniște sfiala, câtă seninătate voioșia, câtă duritate asprimea, câtă liniște blândețea? Cele care schimbă culoarea și starea corpurilor și care-și exercită asupra lor puterea sunt și ele corpuri. Dar toate virtuțile, pe care le-am amintit, și tot ce rezultă din ele sunt bunuri. Este oare vreo îndoială că tot ce se poate atinge este corp? „Niciun alt lucru nu poate atinge și să fie atins, decât corpul”, cum zice Lucrețiu.[3]

Dar toate acestea despre care am vorbit nu ar schimba corpul dacă nu l-ar atinge. Așadar ele sunt corpuri. Mai departe: cine are atâta putere, încât e în stare să pună în mișcare, să silească, să rețină și să oprească este corp. Cum oare? Frica nu reține? Îndrăzneala nu îndeamnă? Curajul nu împinge înainte și nu dă avânt? Cumpătarea nu înfrânează și nu trage înapoi? Bucuria nu înalță? Durerea nu încovoaie? În sfârșit, tot ce facem săvârșim din porunca fie a răului, fie a virtuții. Dar tot ce poruncește corpului este corp, tot ce-și exercită forța asupra corpului este corp. Binele corpului este corporal, binele omului este și binele corpului; așadar, este corporal.

Fiindcă ți-am făcut voia, așa cum ai dorit, am să-mi spun singur ceea ce văd că ai de gând să-mi spui tu: „Ne jucăm în pietricele. Ne folosim subtilitatea la lucruri fără rost. Astea nu-i fac pe oameni să fie buni, ci învățați. A fi înțelept este un lucru mai la îndemână, ba, vorbind drept, pentru a ajunge înțelept este mai bine să știi doar să citești. Dar noi, precum risipim toate celelalte fără rost, așa risipim filozofia însăși. Precum ne chinuim din cauza necumpătării în toate, așa și în învățătură. Nu învățăm pentru viață, ci pentru școală”. Cu bine.

 

1) Este vorba despre opera generală de morală a lui Seneca, Moralis philosophiae libri, la care el face aluzie și în scrisoarea CVIII, despre care aminteşte scriitorul creștin Lactanțiu, dar care nu a mai ajuns până la noi.

2) Scrisoarea venea din Sicilia, unde Luciliu avea funcţia de