3) Seneca citează pe Lucrețiu, Poemul naturii 1, 304.

107. Sufletul trebuie să fie pregătit în fața întâmplării

Unde-i vestita ta înțelepciune? Unde-i subtilitatea în cernerea lucrurilor, unde-i spiritul tău larg? Te chinuiește un lucru atât de neînsemnat? Niște sclavi au socotit ocupațiile tale ca un prilej nimerit de fugă. Să zicem că te vor înșela, la fel și prietenii – păstreze-și acest nume pe care prostia noastră li l-a dat și numească-se așa, cu atât mai mult cu cât sunt mai netrebnici –, cât loc țin ei în tot ce ai tu? Ai scăpat de niște oameni care-ți mâncau sufletul și în același timp te credeau supărător pentru alții. Nimic din toate acestea nu-i neobişnuit, nimic nu-i neaşteptat. A te supăra de aceste lucruri este tot așa de caraghios ca a te plânge că te stropești pe stradă sau că te murdărești mergând prin noroi. Cum e la baie, la îmbulzeală, la drum, așa este și-n viață: unele necazuri te ochesc anume; altele dau peste tine. Nu e o plăcere să trăiești. Ai pornit la un drum lung: este firesc să aluneci, să te clatini, să cazi, să fii sleit de puteri și să strigi: „Vino, moarte!”, adică să minți. Ici îți vei lăsa tovarăşul de drum, dincolo îl vei îngropa, colo te vei teme de dânsul: printr-astfel de necazuri trebuie să străbați acest drum hurducat. Vrea cineva să moară? Sufletul lui să se pregătească de toate. Să știe că a venit într-un loc unde bubuie trăsnetul, unde

„grijile neiertătoare sălașul și-au pus și Amarul,

Veștede Boale-mprejur și plină de chin Bătrânețea”[1].

Împreună cu ele trebuie să-ți duci viața. Nu poți scăpa de ele, dar le poți disprețui. Și le vei disprețui, dacă te vei gândi deseori la dânsele și dacă vei anticipa tot ce are să vină.

Nu este om care să nu se apropie mai cu curaj de ceva la care s-a pregătit multă vreme. Dacă s-a gândit mai înainte, el rezistă și la încercări grele. Dimpotrivă, nepregătitul se înspăimântă și de cele mai ușoare. Așadar, trebuie să facem așa ca nimic să nu ne fie neașteptat și, fiindcă toate lucrurile sunt mai grele din cauza noutății lor, gândindu-ne mereu la ele, vom ajunge să nu fim niciodată începători.

„M-au părăsit sclavii!” – Pe unul l-au jefuit, pe altul l-au târât la judecată, pe altul l-au ucis, pe altul l-au trădat, pe altul l-au călcat în picioare, pe altul au încercat să-l otrăvească, pe altul să-l facă de ocară. Orice ai mai spune, toate li s-a întâmplat multora și se vor întâmpla și de-acum înainte. Multe și felurite sunt săgețile îndreptate împotriva noastră: unele se înfig în noi, altele vâjâie și vin către noi, altele, deși sortite să izbească pe alții, ne ating pe noi. Să nu ne minunăm de ele. Pentru aceasta ne-am născut. Nimeni nu trebuie să se plângă de ele, fiindcă sunt aceleași pentru toți. O afirm: sunt aceleași. Chiar dacă cineva a scăpat de o asemenea lovitură, el ar fi putut-o suferi. Un drept egal este nu acela de care toată lumea a uzat, ci acela care a fost stabilit pentru toată lumea. Să ne impunem a fi drepți și să plătim fără cârtire birul sorții noastre de muritori. Iarna aduce gerul: trebuie să tremurăm. Vara aduce căldurile: trebuie să asudăm. Vremea schimbătoare primejduiește sănătatea: va trebui să bolim. În cutare loc îți poate ieși în cale o fiară, sau un om mai primejdios decât orice fiară. Apa îți poate răpi ceva, focul, de asemenea: nu putem schimba această stare de lucruri.

Ceea ce putem este să ne oțelim sufletul și să ni-l facem vrednic de un om virtuos, pentru ca astfel să putem suporta cu curaj orice întâmplare și să fim în acord cu natura. Iar natura conduce ceea ce vezi, toată împărăția asta a ei, prin schimbări. După timp noros, vine vreme senină; tocmai când s-a potolit, marea se înfurie; vânturile bat alternativ; după noapte, vine zi; o parte a cerului se ridică, alta se scufundă. Veșnicia lucrurilor stă în contrariile lor. Cu această lege trebuie să se deprindă sufletul nostru; pe aceasta s-o urmeze, acesteia să i se supună. Să fie convins că tot ce se întâmplă a trebuit să se întâmple și să nu mai cârtească împotriva naturii.

Lucrul cel mai bun e să înduri ceea ce nu poți îndrepta și să te alături fără murmur divinității, din voia căreia toate se fac. Este un soldat rău acela care-şi urmează comandantul, jeluindu-se. De aceea, să ascultăm fără preget și voioși de ordinele date și să nu dezertăm de la această preafrumoasă lucrare, în desfăşurarea căreia se împleteşte şi ceea ce suferim noi. Să ne îndreptăm glasul către Jupiter, prin ocârmuirea căruia se conduce această lume, așa cum îi vorbește Cleante al nostru[2], în versuri foarte frumoase, pe care să-mi fie permis să le întorc pe limba noastră, după exemplul lui Cicero, vorbitorul cel mai înzestrat. Dacă-ți vor plăcea, foarte bine. Dacă nu, să știi că n-am făcut decât să imit pe Cicero: „Tu, părinte şi stăpân al cerului preaînalt, du-mă unde-ți place: nu voi zăbovi o clipă să mă supun. Iată, sunt gata. Să zicem că n-aș vrea: mă voi alătura gemând și voi suferi ca un păcătos ceea ce aş fi putut săvârși ca un om virtuos. Pe cel ce vrea îl duce soarta; pe cel ce nu, ea îl târăște”. Așa să trăim. Așa să vorbim. Voia zeilor să ne găsească pregătiți și nepregetând. E un suflet mare acela care se lasă în voia ei și, dimpotrivă, este mic și nevolnic cel care i se împotrivește, socotind că lumea e rău întocmită și, decât să se îndrepte pe sine, ar vrea mai bine să îndrepte pe zei. Cu bine.

1) Vergiliu, Eneida VI, 274–275 (trad. de G. Coşbuc, adaptată).

2) Cleante din Imnul către Zeus. V. scrisoarea a VI-a.