Ceea ce mă întrebi face parte din acele lucruri pe care merită să le știi numai ca să le știi. Dar fiindcă totuși merită, ești grăbit și nu vrei să aștepți lucrarea pe care tocmai o întocmesc și care conține toată partea de filozofia morală.[1] Am să ți-o trimit în curând, dar mai înainte de asta îți voi scrie cum trebuie să-ți stăpânești această pasiune de a învăța, de care te văd înflăcărat, ca să nu-și dăuneze singură. Nu trebuie să pigulești câte ceva în treacăt, dar nici să dai buzna în toate cu lăcomie: la întreg ajungi parte cu parte. Sarcina trebuie să fie potrivită pe măsura puterilor; să nu ne apucăm decât de ce suntem în stare. Trebuie să înghiți nu cât vrei, ci cât te încape. Să ai numai bunăvoință și ai să dobândeşti cât dorești. Cu cât spiritul primește mai mult, cu atât devine mai cuprinzător.

Acestea-mi amintesc că ne învăța Attalus[2], pe vremea când nu mă dezlipeam de școala lui, venind primul și plecând ultimul și atrăgând la unele discuții, chiar și în timpul liber, pe omul care nu numai că-ți ședea la dispoziție, ca să te învețe, ci ți-o lua mai înainte. „Ţinta învățătorului, zicea el, trebuie să fie aceeași cu a învățăcelului: unul trebuie să vrea să fie de folos, celălalt să folosească.” Cine vine la un filozof trebuie să plece în fiecare zi cu câte ceva de preț: să se întoarcă acasă fie mai sănătos, fie mai ușor de însănătoșit. Și se va întoarce, căci puterea filozofiei este atât de mare, încât ajută nu numai pe cei care se îndeletnicesc cu dânsa, ci și pe cei din preajma ei. Cine stă la soare se colorează, chiar dacă n-a venit cu acest scop. Cei care se opresc la o parfumerie și întârzie ceva mai mult într-însa duc cu ei parfumul locului aceluia, Tot așa cei care se duc la un filozof este firesc să deprindă câte ceva care le-ar putea folosi, chiar fără să ia seama. Bagă de seamă, zic: „chiar fără să ia seama”, nu „chiar dacă se împotrivesc”. Cum așa? Nu știm pe câte unii care șed ani întregi pe lângă un filozof și nici umbră de filozofie nu se prinde de ei? Cum să nu știm? Niște îndărătnici care nu se dezlipesc de om și pe care eu îi numesc nu școlarii filozofilor, ci chiriaşii lor.

Unii vin ca să audă, nu ca să învețe, tot așa cum ne ducem la teatru din plăcerea de a ne desfăta auzul prin vorbirea și glasul unui actor sau prin povești. Vei vedea o mare parte dintre ascultători, pentru care cursurile filozofului sunt un loc de refugiu în timpul liber. Nu fac aceasta ca să se lecuiască de vreo patimă, să afle vreo regulă de viață, după care să-și cerceteze moravurile, ci să-și procure o încântare a urechilor. Unii vin chiar și cu tăblite, nu ca să-și noteze idei, ci vorbe pe care să le spună tot cu atât de puțin folos pentru alții, pe cât de inexistent pentru ei este folosul cu care le-ascultă.

Unii se aprind de vorbele mari, se transportă în starea de spirit a vorbitorului, cu fața și sufletul aprins de emoție, și sunt tot atât de excitați ca și frigienii[3] la sunetul unui flautist scopit, delirând la comandă. Ceea ce-i răpește și-i înflăcărează este frumusețea lucrurilor, nu sunetul unor vorbe goale. Ori de câte ori se vorbește mai curajos în contra morții, ori de câte ori se vorbește mai violent în contra sorții, dorești să faci imediat ceea ce auzi. Oamenii sunt impresionați de cele ce aud și ei sunt așa cum ar trebui să fie, dacă sufletul lor ar rămâne în aceeași stare și dacă lumea, care-i abate de la bine, nu i-ar lua îndată în primire tăindu-le avântul lor nobil. Puțini pot să ajungă acasă cu gândurile pe care și le făcuseră.

Este ușor să aprinzi în ascultător dorința de bine, căci natura a pus în toți oamenii bazele și sămânța virtuților. Toți suntem făcuți pentru toate acestea. De îndată ce se ivește cineva care le trezeşte, atunci toate bunele însușiri, ca și cum ar fi doar amorțite, se deșteaptă. Nu vezi cum răsună teatrele de câte ori se rostesc vorbe pe care le recunoaștem cu toții și le mărturisim ca adevărate?

„Sărăcia duce lipsă de multe: lăcomia însă duce lipsă de toate. Avarul nu-i bun cu nimeni, dar mai rău decât cu oricine e cu el.”[4] La aceste versuri aplaudă și cel mai ticălos om și se bucură că păcatele îi sunt biciuite.

Închipuie-ți că aceasta se întâmplă cu atât mai mult, când asemenea vorbe sunt rostite de un filozof, când învățăturile lui binefăcătoare se îmbină cu versuri menite să le întipărească și mai bine în mintea celor simpli. „Căci, precum spunea Cleante, așa cum suflând într-o goarnă care lasă să treacă aerul printr-un tub îngust și lung, scoatem un sunet mai clar, atunci când el își găsește la capăt un spațiu mai larg, tot astfel legile stricte ale poeziei fac ideile noastre mai limpezi.” Cât timp gândurile se exprimă în vorbirea obișnuită, ele sunt ascultate mai nepăsător și izbesc mai puțin. De îndată ce se adaugă ritmul și o gândire aleasă este strunită într-o anumită măsură a versului, aceeași cugetare zboară ca o săgeată aruncată de un braț mai îndemânatic. Despre disprețuirea banului multe ni se spun. Ni se arată în nesfârșite cuvântări că oamenii trebuie să se convingă că bogăția stă în suflet, nu în averi, că bogat este acela care se mulțumește cu sărăcia lui și care se îndestulează cu puțin. Totuși sufletele sunt mai mult izbite, când se rostesc versuri ca acestea:

„Cel mai puțin lipsit dintre oameni e cel ce dorește cât mai puțin,

Cel care poate dori cât este de-ajuns are tot ce dorește.”