Când auzim aceste vorbe și altele asemenea suntem siliți să recunoaștem adevărul. Într-adevăr, chiar cei cărora nimic nu le este de ajuns le admiră, le aclamă, jurându-și să urască banul. De îndată ce vei vedea la ei această stare sufletească, nu-i slăbi o clipă, stăruie, strânge-i, renunţând la echivocuri, la silogisme, la chițibușării și la toate celelalte jucărele ale unei zadarnice subtilități.

Ridică-te împotriva lăcomiei, împotriva desfrânării. Ori de câte ori vei vedea că ai reușit și că ai zguduit sufletele ascultătorilor, stăruie cu și mai multă putere. E de necrezut ce rezultate are o astfel de cuvântare care urmărește să tămăduiască pe oameni și care are ca scop numai binele ascultătorilor. Sufletele tinere sunt foarte ușor atrase de dragostea virtuții și a binelui; adevărul, dacă-și găsește un avocat priceput, pune stăpânire pe cei capabili încă de îndreptare și doar ușor atinși de stricăciune.

Pe mine, cel puțin, când ascultam pe Attalus vorbind împotriva patimilor, a rătăcirilor și a păcatelor vieții, mă apuca adesea mila de neamul omenesc, iar pe vorbitor îl puneam în înaltul cerului și mai presus de culmea hărăzită unui om. El însuși spunea că este rege, dar mie mi se părea că acela care-şi îngăduie să mustre pe regi e mai presus de un rege. Când începea să recomande sărăcia și să arate ce povară de prisos și cât de apăsătoare pentru cel ce-o poartă este tot ce depășește nevoile, doream de multe ori să ies sărac de la cursuri. Când începea să denunțe plăcerile noastre, să laude castitatea, cumpătarea la mâncare și sufletul neîntinat de desfătările neîngăduite ca și de cele zadarnice, doream să-mi înfrânez gâtlejul și pântecele.

Dintre acestea, unele mi-au rămas, dragă Luciliu, căci venisem cu mare elan pentru toate. Revenind apoi la felul de viață obișnuit, am păstrat câteva dintr-aceste frumoase începuturi. De atunci am renunțat pentru toată viața la scoici și la ciuperci. Ele nu sunt mâncăruri, ci atracții care silesc la mâncare pe cei sătui și care, lucrul cel mai plăcut pentru cei mâncăcioși și pentru cei care se ghiftuiesc mai mult decât pot, se evacuează ușor, se pot repeta ușor.

De atunci și până astăzi m-am abținut de la parfumuri, fiindcă cel mai plăcut miros al corpului este a nu avea niciunul. De atunci n-am pus picătură de vin în stomac. De atunci și până astăzi am fugit de baia publică: a-ți înfierbânta trupul și a ți-l slei asudând, m-am convins că este ceva inutil și moleşitor.

Alte năravuri, după ce le-am părăsit, au revenit; totuși la cele la care n-am putut cu totul renunța am păstrat o măsură, și una mai aproape de renunțarea totală, ceea ce nu știu dacă nu-i un lucru mai greu, fiindcă sunt patimi pe care e mai ușor să le stârpești din suflet decât să le ții măsura.

Fiindcă începui să-ți vorbesc despre avântul cu care m-am îndreptat în tinerețe spre filozofie, avânt mai mare decât acesta cu care, bătrân acum, îmi continui drumul, n-am să mă rușinez a-ți mărturisi ce iubire pentru Pitagora mi-a insuflat ea. Sotion[6] îmi spunea pentru ce acela nu se atingea de carnea animalelor și pentru ce mai târziu Sextius[7] făcea la fel. La fiecare dintre ei motivul era altul, dar la amândoi era admirabil.

Sotion era convins că omul are destulă hrană și fără vărsare de sânge și că atunci când sfâșierea unei vieţuitoare ajunge o plăcere înseamnă că cruzimea a devenit o obișnuință. El adăuga că trebuie să restrângem prilejurile de neînfrânare şi dovedea că alimentele felurite sunt dăunătoare sănătății și potrivnice trupurilor noastre. La rândul lui Pitagora zicea că între toate viețuitoarele este o înrudire și un schimb al sufletelor care trec mereu în alte făpturi. Niciun suflet, după el, nu piere; ba nici măcar nu rămâne în nelucrare decât pentru timpul scurt cât trece în alt trup. Vom vedea la ce perioade de timp și când se întoarce la om, după ce și-a schimbat mai multe sălașuri. Deocamdată vedem că Pitagora a inspirat oamenilor groaza de crimă și de paricid, deoarece s-ar putea ca ei să atace din neștiință chiar sufletul tatălui lor, izbindu-l cu fierul sau mușcând, dacă în vreun trup s-ar adăposti cumva un suflet înrudit.

După ce Sotion ne înfățișa aceste idei și le completa cu dovezi proprii, el spunea: „Nu crezi că sufletele sunt repartizate mereu altor corpuri și că ceea ce numim moarte este o trecere? Nu crezi că în aceste vite, fiare sau pești sălăşluiește un suflet altădată omenesc? Nu crezi că în această lume nu piere nimic, ci numai își schimbă locul? Că nu numai aștrii se rotesc pe drumuri anumite, dar că și vieţuitoarele își au ciclurile lor și că sufletele se mişcă în circuit? Oameni mari au avut această credinţă. De aceea cel puțin nu te pronunța și nu te angaja cu nimic. Dacă aceste idei sunt adevărate, a nu te atinge de animale se cheamă neprihană; dacă nu sunt adevărate, se cheamă cumpătare. Ce pagubă e într-asta pentru buna ta credință? Eu îți răpesc doar hrana cu care se hrănesc leii și vulturii.”

Atras de aceste idei, începui să nu mai pun gura pe carne și după un an această obișnuință îmi era nu numai ușoară, dar și plăcută. Eram convins că mintea-mi era mai vioaie. Astăzi n-aș putea afirma că așa era. Mă întrebi cum am renunțat?

Epoca tinereții mele s-a întâmplat să fie la începutul domniei lui Tiberius. Cultele străine erau pe atunci urmărite, iar printre semnele ereziei se considera și abținerea de la carnea unor animale. Așadar, la cererea tatălui meu, care nu fiindcă s-ar fi temut de vreo pâră, dar ura filozofia, m-am reîntors la vechea obișnuință. Nu i-a fost greu să mă convingă să încep a mă hrăni mai bine.

Attalus avea obiceiul să laude acea saltea care opune rezistență corpului: și acum, la bătrâneţe, mă folosesc de una în care nu se poate vedea nicio urmă. Ți-am înfățișat toate acestea ca să-ți dovedesc cât de năvalnice sunt