primele porniri ale învățăceilor spre tot ce este nobil atunci când îi îndeamnă cineva, dacă cineva îi înflăcărează. Dar greșeala este într-o privință a dascălilor, care ne învață să discutăm, nu să trăim, iar într-alta a școlarilor care propun ca scop profesorilor lor nu să le formeze sufletele, ci să le ascută mintea. Astfel, ceea ce era filozofie a devenit filologie. Dar are mare însemnătate cu ce gând se apropie cineva de un lucru. Cine cercetează pe Vergiliu cu gândul de a deveni grămătic nu citește vestitul vers fugit inexorabile tempus[8], spunându-şi: „Să veghem; dacă nu ne grăbim, vom fi lăsați în urmă; ziua cea grabnică ne mână, dar și ea e mânată; suntem târâți fără să ne dăm seama; orânduim totul pentru mai târziu și acum, când totul se rostogoleşte, de-abia ne mișcăm”, ci el citește acest vers ca să observe că de câte ori Vergiliu vorbeşte despre repeziciunea clipelor, folosește cuvântul „a fugi”.

„Zilele cele mai bune fug cele dintâi din viața

Bieților oameni, și vin apoi boale și jalnica vârstă,

Truda cea grea și-n sfârșit cumplitele clipe-ale morții.”[9]

Cine are în vedere filozofia dă acelorași versuri înțelesul care trebuie. Niciodată Vergiliu, zice el, nu spune despre zile că se duc, ci că fug, fiindcă acesta este modul cel mai iute de a alerga și că „cele mai bune zile dispar mai întâi”. Pentru ce nu ne grăbim și noi, ca să putem egala repeziciunea unui lucru atât de fugar? Tot ce-i mai bun zboară pe lângă noi; în urma noastră rămâne ce-i mai rău. Precum dintr-o amforă curge mai întâi ce este mai limpede, iar ce-i mai greu și mai tulbure rămâne la fund, tot astfel ce-i mai bun în viața noastră e la început. Noi preferăm să ne risipim cu altceva acest început, ca să ne păstrăm pentru noi drojdia. Să ne întipărim în suflet aceste vorbe și să le păstrăm ca și cum ne-ar fi trimise de un oracol:

„Zilele cele mai bune fug cele dintâi din viața

Bieților oameni”.

Pentru ce „cele mai bune”? Fiindcă ce rămâne e nesigur. Pentru ce „cele mai bune”? Pentru că fiind tineri putem învăța, putem îndrepta spre bine sufletul mlădios și încă neformat, pentru că aceasta este vremea eforturilor, a frământării minții prin studii și a învârtoșării trupului prin muncă. Ceea ce urmează e mai potolit, mai lânced și mai apropiat de sfârșit. Așadar, să ne străduim din toată inima și, lăsând la o parte tot ce ne-ar putea abate din drum, să urmărim un singur lucru: să nu înțelegem prea târziu și numai după ce-a trecut repeziciunea acestui timp fugar, pe care nu-l putem ține în loc. Să ne alegem primele zile, căci ele sunt cele mai bune” și să le punem în slujba noastră. Să prindem din goană tot ce fuge.

Cine citește aceste versuri cu ochii unui grămătic nu înțelege că „primele zile sunt cele mai frumoase”, tocmai fiindcă după ele urmează bolile, ne-ajunge bătrânețea și ne cade pe cap, când încă mai gândim că suntem tineri, ci el își zice că Vergiliu întrebuințează totdeauna laolaltă vorbele „boli” și „bătrânețe”, și, pe Hercule, cu tot temeiul. Într-adevăr, bătrânețea este o boală incurabilă. Pe lângă aceasta, zice el, Vergiliu a adăugat bătrâneții un epitet, numind-o „tristă”: „Vin bolile și trista bătrânețe”[10], iar în alt loc: „Acolo locuiesc bolile palide și trista bătrânețe”[11].

N-ai de ce să te miri că fiecare își alege din aceeași materie ceea ce se potrivește cu preocupările lui: în aceeași livadă boul caută iarbă, câinele iepuri și cocostârcul șopârle. Când iau în mână cartea lui Cicero, Despre stat[12] un filolog, un grămătic sau un adept al filozofiei, fiecare dintre ei e preocupat de altceva.

Filozoful se minunează că s-a putut vorbi atât de mult împotriva dreptății. Când filologul se apropie de același text, își notează că: „există doi regi romani, dintre care unul nu are tată, iar celălalt nu are mamă”, căci despre mama lui Servius este discuție, iar tatăl lui Ancus nu se cunoaște și el este numit nepotul lui Numa.[13] Pe lângă aceasta își notează că „acela, pe care noi îl numim dictator și-l vedem numit astfel și în operele de istorie, era numit la cei vechi «magistru al poporului»”[14]. Numele se găsește și astăzi în cărțile augurilor și o dovadă pentru aceasta este că cel amintit de Cicero este un magistru al cavalerilor. De asemenea, el notează că „Romulus a pierit în timpul unei eclipse de soare, că apelul la popor[15] s-a practicat și de către regi”. Aceasta, cred unii, printre care și Fenestella[16], s-ar găsi și în cărțile pontificilor.[17]

Răsfoind aceleași cărți, grămăticul prezintă în comentariul său mai întâi cuvintele întrebuințate: Cicero zice reapse în loc de re ipsa[18] și destul de des sese în loc de se ipse[19]. Apoi trece la acei termeni pe care uzul epocii i-a schimbat. Bunăoară Cicero zice: „Fiindcă prin întreruperea acestuia am fost aduși din nou la linia de plecare (calx); ceea ce noi numim astăzi, la circ, creta[20] cei vechi numeau calx”. Apoi el compară versurile lui Ennius[21], și îndeosebi cele scrise despre Scipio Africanul, „căruia nimeni, cetățean sau duşman, nu-i va putea răsplăti după merit faptele” (Cui nemo civis neque hostis quivit pro factis reddere operae pretium). De aici, zice că-și dă seama că la cei vechi ops n-a însemnat numai auxilium[22], ci și opera[23] căci Ennius afirmă că nimeni, cetățean sau dușman, n-a putut răsplăti meritele lui Scipio. În sfârșit, el se crede fericit, fiindcă ar fi descoperit de unde s-a inspirat Vergiliu, spunând: „Deasupra căruia bubuie imensa poartă a cerului”