a purta discuții între patru ochi cu fiecare persoană de pe listă, cu fiecare ajutor de la bucătărie, cu fiecare cameristă. Fiecare argat. Nu i-a venit ușor – cu excepția celor mai apropiate prietene, i-a fost întotdeauna dificil să inițieze discuții personale, dar pur și simplu încercă să câștige puțină încredere ori simpatie.

Dacă obținea așa ceva, întreba cu voce joasă:

— Pot să vă mărturisesc ceva?

Și constată că nimeni nu răspunsese la această întrebare cu „nu”.

Astfel fetei de la bucătărie, Ilse, îi mărturisi că îi displăceau micile păsări fripte.

Cameristei Wilhelmine i se destăinui că străbunul Bodo von Argensleben din portretul din casa scărilor arată de parcă ar fi avut sifilis.

Grăjdarului Johannes îi spuse că îi este teribil de frică de cai.

Surorii lui Ludolf, Alma, îi spuse că în familia ei ar exista o tendință spre alcoolism, cu grijă trecută sub tăcere.

Și așa mai departe. Pentru fiecare nume de pe listă se gândise la ceva. Și după fiecare destăinuire, rugase insistent:

— Dar vă rog să nu îi spuneți nimic lui Ludolf despre asta!

Ceea ce promise fiecare.

Doar la mama lui Ludolf nu a avut succes. O abordă pe aceasta într-una din plimbările ei solitare, dar bătrâna o întrebă suspicioasă:

— Vă cunosc?

— Firește, răspunse mirată Helene. Sunt Helene, nora dumneavoastră. Soția lui Ludolf.

— Cine este Ludolf? întrebă din nou femeia în negru.

— Fiul dumneavoastră!

— Ce tot spuneți? Bătrâna vântură înspăimântător bastonul. Eu nu am niciun fiu! Cine ar mai naște copii în această lume?

Mama lui Ludolf era senilă, își spuse Helene și o șterse de pe lista ei.

De la ea nu se putea spera la un ajutor.

Așteptă apoi să se întoarcă Ludolf.

— Am auzit că nu îți plac păsările, spuse el odată. Păcat. Se prind ușor și sunt hrănitoare. Sunt desigur un aliment de nevoie, dar există și mai rele.

Helene îl asigură că era o neînțelegere. Fata de la bucătărie era atât de entuziasmată de păsări, încât fusese nevoită să îi spună că acestea nu erau tocmai felul ei favorit de mâncare. Ludolf se declară mulțumit, iar ea o șterse de pe listă și pe Ilse.

Când Ludolf se oprise în fața portretului strămoșului său și menționă că acesta fusese cunoscut pentru sănătatea lui excepțională și pentru fidelitate față de soție, Helene o șterse de pe listă și pe camerista Wilhelmine.

Când o întrebă dacă ea nu ar vrea să învețe să călărească, pentru că el cunoștea un foarte bun profesor de călărie, Helene îl amână până după război și îl șterse și pe Johannes de pe listă.

Iar când Ludolf îi spuse de-a dreptul indignat: „Alma mi-a zis că în familia ta există cazuri de alcoolism. Este adevărat?”, Helene jură că făcuse doar o glumă prostească și șterse de pe listă și numele cumnatei ei.

Acest joc dură mai multe luni și la încheierea lui, pe listă nu mai figura niciun nume. Pe domeniul Argensleben nu putea găsi aliați.

Disperarea resimțită de Helene fu neașteptat de mare. Poate pentru că pe parcursul numeroaselor discuții trăise tot atât de multe momente de apropiere pline de speranțe. Reveni la ocupațiile legate de cimitir, unde se simțea ea însăși, uda mormintele, îndepărta frunzele veștejite și invidia morții, pentru că își încheiaseră viața.

•••

Într-o zi, Helene fu abordată de îngrijitoarea cimitirului, o femeie slabă, cu un chip adânc brăzdat de riduri și cu păr lung cărunt pe care îl purta legat la ceafă cu un elastic simplu.

— Vă văd des aici, spuse aceasta, proptindu-și mâna murdară în șold. Zeci de ani nimeni nu s-a ocupat de mormintele familiei și acum brusc dumneavoastră faceți asta și o faceți foarte bine.

Helene o privi deprimată, de parcă ar fi fost surprinsă făcând ceva interzis.

— Nu am altceva de făcut, mărturisi ea.

— Sunteți soția lui Ludolf, nu?

— Da, răspunse Helene cu senzația că chipul ei îi trădase totul femeii, după atenția cu care o privea aceasta.

Dar era o privire cu înțelegere.

— Am pregătit la mine în birou un ceai. Nu vreți și dumneavoastră o ceașcă?

În acest moment și în această situație invitația era de nerefuzat.

— Cu plăcere.

Biroul era o încăpere micuță alături de capela cimitirului, supra-încălzită de o imensă sobă din fier forjat, pe care clocotea o cană cu ceai. Pe o străveche masă de scris se aflau un telefon și o casă de marcat. O etajeră se îndoia sub greutatea bibliorafturilor și a hârtiilor. Restul spațiului era ocupat de două scaune.

— Trebuie să fiu mereu atentă să nu îmi ia soba, ca să facă tunuri din ea, zise femeia în timp ce turna ceai din cana mare din tablă emailată în cești desperecheate. Ceaiul este un amestec făcut de mine din ierburi de pe câmp. Are un gust groaznic, dar am o grămadă de zahăr brun.

Amestecară îndelung ceaiul, până când acesta se îndulci, ceea ce Helenei îi aminti de copilărie, când stătea cu Johanna la bucătărie, consolată cu un ceai la fel de dulce, după o ceartă cu Armin ori după ce se alegea cu julituri la genunchi.

— Numele meu este Waltraud, spuse femeia. Waltraud Klüger mai precis. Am grijă de cimitir de când grădinarul a plecat pe front. Sau mai exact a fost luat pe front. Nu era chiar atât de prost să se ducă de bunăvoie.

— Eu sunt Helene. Helene von Argensleben.

Femeia o măsură cu privirea.

— De cât timp?

— Poftim?

— De cât timp sunteți căsătorită?

— Oh, cam de nouă luni.

Femeia îi aruncă o nouă privire scrutătoare:

— Nu păreți deosebit de fericită, dacă-mi permiteți remarca.

Helenei i se puse un nod în gât și nu mai fu capabilă de un răspuns.

— Sincer vorbind, continuă Waltraud, aș fi fost șocată dacă ați fi fost fericită.

Ea ridică ceașca și sorbi îndelung din ceai.

Helene șopti:

— Nu sunt.

Waltraud nu spuse nimic, ci continuă să soarbă din ceai, privindu-și interlocutoarea. În privirea ei se citea disponibilitatea de a o asculta deschis, cu bunăvoință, fără a o judeca, și Helene parcă se descătușă povestind totul: căsătoria cu Ludolf fusese doar o