— Cel mai important lucru dintre toate, spune ea cu o voce liniştită, e să pleci de aici până nu e prea târziu.

  Traversează pădurea, pleacă de aici şi întoarce-te la viaţa de dinainte, pentru că în curând se va închide intrarea.

  Promite-mi!

  — Nu înţelegeţi, răspund eu, clătinând din cap. Eu nu am o lume la care să mă întorc. Nu îmi amintesc să fi fost iubit sau dorit vreodată în viaţă. Nu ştiu pe cine să mă bizui în afară de mine. „Viaţa de dinainte” despre care vorbiţi nu înseamnă nimic pentru mine.

  — Şi totuşi trebuie să te întorci.

  — Chiar dacă nu mă aşteaptă nimic acolo? Chiar dacă nimeni nu mă vrea acolo?

  — Nu e aşa. Eu te vreau acolo.

  — Dar dumneavoastră nu sunteţi acolo, nu?

  Doamna Saeki îşi priveşte ceaşca din mâini.

  — Nu, din păcate nu mai sunt.

  — Atunci ce puteţi vrea de la mine, odată întors acolo?

  — Un singur lucru, spune ea, îşi ridică privirea şi se uită drept în ochi mei. Vreau să mă ţii minte. Dacă tu mă ţii minte, toţi ceilalţi pot să mă uite, nu contează.

  O linişte adâncă se aşterne între noi. O întrebare mi se înalţă din piept. Mi se opreşte în gât şi îmi taie respiraţia, dar reuşesc cumva să o împing înapoi.

  — Sunt atât de importante amintirile? Aleg eu altă întrebare.

  — Depinde, spune ea şi închide ochii uşor. De la caz la caz, pot fi mai importante decât orice altceva.

  — Însă dumneavoastră vi le-aţi ars.

  — Pentru că mie nu îmi mai erau de nici un folos, spune ea şi îşi aliniază mâinile pe masă, cu palmele în jos, la fel cum a făcut fata. Ascultă, Tamura. Am o rugăminte la tine.

  Ia tabloul acela.

  — Tabloul din bibliotecă, din camera în care am stat eu, cel cu malul mării?

  Doamna Saeki încuviinţează.

  — Da. „Kafka pe malul mării”. Vreau să-l iei tu. Poţi să-l duci unde vrei, unde o să te duci tu de acum.

  — Dar este proprietatea cuiva, nu?

  — E al meu, spune ea, clătinând din cap. Mi l-a făcut el cadou când a plecat la şcoală la Tokyo. De atunci l-am purtat întotdeauna cu mine, l-am pus în camera mea oriunde aş fi mers. Când am început să lucrez la biblioteca Kâmura, l-am pus temporar la loc în camera aceea. L-am dus înapoi în locul în care fusese. Am lăsat în sertarul de la biroul meu o scrisoare pentru Oshima, prin care ţi-l cedez ţie. Oricum, de fapt şi de drept, era al tău.

  — Al meu?

  — Doar ai fost acolo. Iar eu stăteam lângă tine şi te priveam. Demult, pe malul mării. Bătea vântul, pe cer pluteau nori albi şi era mereu vară.

  Închid ochii. E vară şi sunt pe plajă. Stau întins într-un şezlong. Simt pe piele asprimea pânzei. Inspir mirosul mării. Soarele mă orbeşte, chiar şi cu ochii închişi. Se aud valurile. Zgomotul se îndepărtează şi se apropie, ca zdruncinat de timp. Cineva, la o mică distanţă de mine, mă pictează. Lângă el stă o fată îmbrăcată într-o rochie bleu cu mânecă scurtă şi mă priveşte. Poartă o pălărie de paie cu panglică albă şi presară nisip printre degete. Păr drept, degete lungi şi zdravene. Sunt degete de pianist. Braţele ca de porţelan îi strălucesc viu în razele soarelui. În colţul buzelor sale drepte flutură un zâmbet. O iubesc. Mă iubeşte.

  Este o amintire.

  — Vreau să păstrezi tabloul pentru totdeauna, îmi spune ea.

  Se ridică şi se duce la fereastră. Se uită afară. Soarele tocmai a trecut de amiază. Albina încă doarme. Îşi pune mâna dreaptă streaşină la ochi şi priveşte în depărtare. Se întoarce apoi către mine.

  — Trebuie să plec.

  Mă ridic şi mă duc lângă ea. Urechea ei îmi atinge gâtul.

  Simt atingerea dură a cercelului. Îmi pun palmele pe spatele ei şi încerc să descifrez semnele. Părul ei îmi mângâie obrazul. Mă strânge în braţe cu putere. Îşi înfige degetele în mine, degete care se agaţă de peretele timpului. Miroase a mare. Se aud valurile spărgându-se. Cineva mă strigă din depărtare.

  — Sunteţi mama mea? Întreb eu în cele din urmă.

  — Ar trebui să ştii deja răspunsul.

  Aşa este, ştiu deja răspunsul. Dar nici eu, nici ea nu putem să-l punem în cuvinte. Dacă îl punem în cuvinte, şi-ar pierde sensul.

  — Cu mult timp în urmă, am abandonat ceva ce n-ar fi trebuit să abandonez, spune ea. Ceva ce iubeam mai mult decât pe mine însămi şi pe care îmi era teamă că am să-l pierd cândva. De aceea a trebuit să îl arunc cu mâna mea.

  Mi-am zis că, decât să-mi fie furat, decât să-l pierd cumva, mai bine îl arunc eu. La mijloc a mai fost şi furia pe care o simţeam, care nu slăbea deloc. Însă a fost o greşeală. Nu ar fi trebuit să fac aşa ceva niciodată.

  Eu tac.

  — Ai fost abandonat chiar de persoana care nu ar fi trebuit să te abandoneze, spune ea. Tamura, mă ierţi?

  — Îmi stă în putere să vă iert?

  Dă din cap de câteva ori, cu faţa către umărul meu.

  — Dacă nu te opreşte furia sau frica.

  — Dacă e în puterea mea să fac asta, atunci vă iert.

  Mamă, spui tu, te iert. Apoi ceva îngheţat din inima ta trosneşte.

  Doamna Saeki mă strânge în braţe în tăcere. Îşi scoate acul din păr şi, fără să ezite, şi-l împlântă în braţul stâng cu putere. Îşi apasă vena cu putere şi începe să-i curgă sânge. Prima picătură se rostogoleşte pe podea, cu un zgomot surprinzător de puternic. Fără să spună nimic, întinde braţul către mine. O nouă picătură cade pe