— Dar nu e doar atât, adaugă celălalt.

  — Desigur, spune cel înalt şi tuşeşte o dată. Eu vorbesc de partea întunecată a lucrurilor.

  — In plus, e greu să discerni binele de rău, spune cel solid.

  — Dar trebuie să o faci, adaugă primul.

  — Probabil, spune şi celălalt.

  — Şi încă ceva. Odată ce ai plecat de aici, până ajungi la destinaţie, nu ai voie să priveşti înapoi.

  — E foarte important.

  — Mai devreme ai reuşit cumva să scapi, dar de data asta, treaba e serioasă. Până nu ajungi acolo, nu ai voie să priveşti înapoi.

  — Sub nici o formă.

  — Am înţeles, spun eu.

  Le mulţumesc din nou şi îmi iau rămas bun.

  Cei doi se ridică, iau poziţia de drepţi şi mă salută. N-o să-i mai văd niciodată. Ştiu asta. O ştiu şi ei. Aşa ne despărţim.

  După ce m-am despărţit de soldaţi, nu îmi amintesc mai deloc cum am parcurs singur calea înapoi către cabana lui Oshima. Cred că m-am gândit tot timpul la ceva cât am străbătut pădurea. Însă nu am pierdut drumul. Ce îmi amintesc vag e că am văzut rucsacul aruncat la venire şi l-am luat aproape din reflex. La fel am adunat şi busola, toporişca şi tubul cu vopsea galbenă. Îmi amintesc şi că am văzut semnele galbene de pe copaci. Arătau ca nişte solzi lepădaţi de un fluture uriaş.

  Stau în luminişul din faţa cabanei şi privesc cerul. Îmi dau seama că sunt împresurat de sunetele naturii. Ciripitul păsărilor, susurul pârâului, foşnetul vântului printre frunze

  — Toate în surdină, dar în urechile mele răsună familiar şi viu, de parcă le-am avut până acum astupate cu dopuri.

  Zgomotele se leagă, se împletesc, dar în acelaşi timp se aud distinct, fiecare în parte. Îmi privesc ceasul de la încheietura mâinii stângi. Funcţionează din nou. Cifrele de pe afişajul verde, digital, se schimbă mai departe, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Acum este ora 4.16.

  Intru în cabană şi mă trântesc pe pat îmbrăcat. După ce am traversat pădurea cea adâncă, trupul meu tânjeşte după odihnă. Mă întind pe spate şi închid ochii. O albină se odihneşte pe geam. Braţele fetei strălucesc ca porţelanul în lumina dimineţii. „Era un exemplu”, spune ea.

  „Priveşte tabloul”, spune doamna Saeki. „Aşa cum am făcut eu.”

  Fata presară printre degete nisipul alb al timpului. Se aud valurile spărgându-se încet de ţărm. Se înalţă, coboară şi se sparg. Se înalţă, coboară şi se sparg. Mintea mea dispare într-un coridor întunecat.

  Capitolul 48

  — Am dat-o naibii! Repetă Hoshino.

  — Nu ai nici un motiv, Hoshino, răspunse pisica tacticos.

  Avea un cap mare şi părea destul de bătrână. Doar te plictiseai de unul singur, nu? Dacă eşti în stare să vorbeşti toată ziua cu o piatră…

  — Dar cum de poţi să vorbeşti în limba oamenilor?

  — Nu vorbesc în limba oamenilor.

  — Păi, nu mai pricep. Atunci cum de putem sta de vorbă, om cu pisică?

  — Folosind graiul comun de la graniţa dintre lumi. Asta e tot.

  Tânărul căzu pe gânduri.

  — Graniţa dintre lumi? Graiul comun?

  — Lasă, dacă nu înţelegi. Ar dura prea mult să-ţi explic, zise motanul, dând scurt din coadă de câteva ori, a lehamite.

  — Nu cumva eşti colonelul Sanders?

  — Colonelul Sanders? Pufni motanul. Nu-l cunosc pe individ. Eu sunt eu şi nimeni altul. O pisică obişnuită, de pe stradă.

  — Ai un nume?

  — Măcar atâta lucru am.

  — Şi care e?

  — Ton, răspunse motanul cu greutate.

  — Ton? Care se pune în sushi?

  — Exact. Sunt al proprietarului unui restaurant de sushi din apropiere. Are şi un câine, pe care îl cheamă File.

  — Deci, Ton, văd că ştii cum mă cheamă.

  — Păi eşti destul de renumit, Hoshino, spuse motanul şi zâmbi o clipă.

  Tânărul vedea pentru prima dată o pisică zâmbind. Însă zâmbetul i-a dispărut imediat şi şi-a reluat expresia blândă.

  — Pisicile ştiu tot. Şi că Nakata a murit ieri, şi că ai înăuntru o piatră importantă. Am dus o viaţă lungă şi nimic din ce s-a întâmplat pe aici nu mi-a scăpat.

  — Aha, zise tânărul impresionat. N-ai vrea să intrăm în casă, ca să nu stăm aşa, în uşă?

  Întins pe balustradă, motanul a clătinat din cap.

  — Nu, mie îmi convine aici. Înăuntru nu m-aş simţi liniştit şi oricum e vreme frumoasă. Nu mai bine stăm aici?

  — Mie mi-e indiferent, zise Hoshino. Ţi-e foame? Cred că găsesc ceva de mâncare prin casă.

  Motanul clătină din cap.

  — Mulţumesc, dar nu am probleme cu mâncarea. Din contră, chiar mă străduiesc să mănânc mai puţin. Stăpânul meu are un restaurant de sushi, deci tind să adun cam mult colesterol. Dacă mă îngraş, nu mă mai pot căţăra în voie.

  — Aşadar, ai venit cu vreo treabă?

  — Aşa, zise motanul. Presupun că eşti cam la ananghie acum, rămas singur şi cu o piatră complicată pe cap.

  — Exact. Sunt complet blocat.

  — Aşa că mi-am zis să-ţi dau o mână de ajutor.

  — Ţi-aş fi foarte recunoscător. O mână de ajutor, o lăbuţă, nu contează.

  — Problema e piatra, zise motanul şi scutură din cap ca să alunge o muscă. Odată ce o faci la loc cum era, rolul tău s-a încheiat. Poţi să te duci apoi unde vrei. Cam asta e, nu?

  — Da, aşa e. Dacă închid piatra de intrare, povestea s-a terminat. Cum zicea şi Nakata, lucrurile odată deschise, trebuie închise la loc. Asta e regula.

  — De-asta mă şi gândeam să-ţi spun ce trebuie să faci.

  — Ştii ce trebuie să fac?

  — Sigur