toate că era plin până la refuz de londonezii care stătuseră toată după-amiaza la coadă ca să intre, Ollie a reuşit să găsească un locşor ocolit de ceilalţi – un colţ umed, pavat cu bolovani. Familia de lângă el îşi trecea timpul cu un joc de societate; fetiţa cea mai mică ţinea în braţe o păpuşă şi o mască de gaze. Când Ollie s-a prezentat, fetiţa s-a aplecat spre mama ei şi i-a spus:

— Vorbeşte ciudat.

Ollie a zâmbit, poate pentru prima dată după mai multe săptămâni, şi le-a spus că venea tocmai din Maine ca să se înroleze în aviaţia miliară.

În ciuda accentului său neobişnuit, i-au oferit o parte din hrana lor luată pe cartelă – cârnat uscat şi sfeclă murată.

— Să ştii că preţuim sacrificiul dumitale pentru cauza războiului nostru, a spus capul familiei în timp ce îi tăia o bucată de cârnat. Ne ajuţi să ne luăm cerul înapoi.

Ollie a încuviinţat din cap.

Bubuitul exploziilor a început la lăsarea întunericului. În timp ce pământul se cutremura şi din tavan cădeau bucăţele de moloz, Ollie a deschis plicul. La lumina slabă a unui felinar, a văzut înăuntru nişte hârtii oficiale cu numele său, un bilet de tren şi un bileţel adresat lui.

Domnule Evans,

În numele Forţelor Aeriene Regale şi al cetăţenilor Regatului Unit, vă suntem recunoscători pentru că vă oferiţi serviciile în acest ceas de cumpănă. Bunul meu prieten Billy Bishop, general-locotenent al Forţelor Aeriene Regale Canadiene, m-a informat că este posibil să veniţi aici, subliniind că a fost „impresionat de flăcăul din Maine“. Sper ca această scrisoare să ajungă la dumneavoastră. În caz afirmativ, hârtiile anexate vă vor îndruma către Escadrila 71 „Vulturul“22 din Church Fenton, condusă de comandantul W.M. Churchill. Vă doresc să izbândiţi în bătălia noastră comună.

22. În original, Eagle Squadrons.

Mult noroc,

Charles Sweeny

Ollie a deschis valiza, a pus plicul înăuntru şi a scos un pulover pe care şi l-a aşezat sub cap drept pernă. Adăpostul s-a umplut de sforăituri. Un băieţel a tuşit. Pământul s-a cutremurat. Din tavan au căzut firimituri de mortar. S-a şters de praful de pe faţă, apoi s-a întors pe-o parte şi a încercat să găsească o poziţie confortabilă pe pavajul bolovănos. Şi-a amintit cum zbura cu biplanul pe deasupra câmpurilor de cartofi, dându-şi seama cât de mult îi lipseau părinţii săi. În timp ce tunetul bombelor germane se rostogolea peste oraş, a văzut-o pe fetiţă dormind cu masca de gaze în braţe, iar păpuşa îi căzuse pe jos. Ollie a jurat în sinea lui să ajute copila să-şi ia cerul înapoi.

Capitolul 8 EPPING, ANGLIA

Bunicul lui Susan avusese dreptate; locotenent-aviatorul Clyde Boar era într-adevăr drăcuşorul din şcoala primară. Faptul a fost confirmat chiar de locotenent când a sosit la ei în zori, după o altă noapte de bombardamente, cu misiunea de a-l însoţi la Londra pe numitul Bertie Shephard, membru al Asociaţiei Naţionale pentru Porumbei. Tocmai când locotenentul se pregătea să bată, Bertie a deschis larg uşa şi l-a întrebat:

— Tu eşti ăla care a ronţăit ghirlanda din pomul de Crăciun al parohiei?

Stânjenită, Susan s-a înroşit la faţă. Locotenent-aviatorul Clyde Boar, comandant de zbor RAF, un bărbat lat în umeri şi înalt de peste un metru optzeci, şi-a vârât mâinile în buzunare şi a răspuns:

— Da, domnule. Şi, după câte îmi amintesc, a fost absolut delicioasă!

Bertie l-a invitat înăuntru, părând mulţumit de francheţea locotenentului, sau poate nedumerit că drăcuşorii de băieţi care mănâncă beteală ajung aviatori încercaţi.

Apoi a arătat cu mâna spre picioarele lui deformate.

— Tare mi-e teamă că nu mă ţin genunchii să fac drumul până acolo.

Susan şi-a pus mâna pe umărul bunicului.

— Înţeleg, a spus locotenentul Clyde Boar. După şedinţă, mă ocup eu să vă trimit ordinele şi instrucţiunile primite.

— Nu va fi nevoie, a spus Bertie. Merge Susan.în locul meu.

Locotenentul a ridicat din sprâncene. Susan i-a întins mâna.

— Salut, locotenente.

Boar s-a întors spre Bertie.

— Cred că ordinul spune clar ca dumneavoastră să participaţi la...

— Jonathan Wallace, de la Asociaţia Naţională pentru Porumbei, a solicitat participarea unui reprezentant al fermei Bertie Shepherd, l-a întrerupt Bertie.

Locotenentul şi-a frecat bărbia.

— Susan este membră a serviciului, şi ea va fi reprezentanta mea, a continuat bătrânul.

Susan şi-a dres glasul, cu mâna încă întinsă. Boar i-a strâns-o.

Bertie s-a apropiat de locotenent.

— Mă bizui pe tine că vei avea grijă să nu i se întâmple nimic neplăcut lui Susan.

— Întrunirea este la ora unsprezece dimineaţa. Vom pleca din Londra cu trenul de după-amiază, înainte să înceapă bombardamentele.

Bertie a îmbrăţişat-o pe Susan, şoptindu-i:

— Eşti tot atât de bună ca ei. Fii tare ca oul!

Susan l-a strâns în braţe.

Fii tare ca oul, a repetat Susan în gând. Puteai fi moale de frică pe dinăuntru, dar tare ca ardezia pe dinafară. Erau cuvinte de îmbărbătare pe care bunicul i le spunea rareori, numai când era mare nevoie de ele. Bertie îi fusese întotdeauna alături în toate încercările, dându-i încredere că putea obţine orice prin râvnă şi credinţă. Era convinsă că tocmai aceste încurajări necontenite au ajutat-o să meargă la Universitatea din Londra. Susan ştia şi că Bertie a trebuit să-şi calce pe inimă ca s-o lase să meargă la oraş. Şi-ar fi dorit ca bunicul să cedeze doar în urma insistenţelor ei repetate. În schimb, balanţa au înclinat-o genunchii tot mai şubrezi ai lui Bertie. S-a rugat să-l poată face mândru de ea.

— Eşti sigur că poţi avea singur grijă de porumbei? l-a întrebat Susan.

Cu ochi umezi, Bertie a încuviinţat din cap.

— Poate că nu-s în stare să merg până la Londra,