Eu m-am suit lângă el şi îndată am trecut Siretul. Iar pe lângă podul de lemn juca luna în apă – şi fulgera spre noi lumină. Întorcându-mă spre om să-i mulţumesc şi să-i spun cuvânt bun, am înţeles îndată că lângă mine-i Todiriţă răzăşul, şi l-am cunoscut.

  El a rânjit, sticlindu-şi dinţii; şi m-am înfricoşat că mă cunoaşte şi el.

  — Tu eşti, zice, neguţătorul acela care a râs către mine, ieri, lacarvasara.

  — Am râs, răspund eu, căci mi-a plăcut faţa domniei tale. Nu te supăra, căci sunt om sărac şi umilit.

  — Tu eşti oaie din turmă, îmi întoarce el cuvânt, şi te păstoreşte lupul. Să ştii că asta eşti tu.

  — Bine, zic, asta sunt numai nu te supăra pe mine.

  El iarăşi a râs. Apoi a fluierat ascuţit – şi caii, înţelegând putere îndărătul lor, s-au întins mai cu grăbire la fugă, pe şleah.

  Catană răzăşul se întoarce iar către mine.

  — Ce se mai aude în târg la Ieşi?

  — Ce să s-audă? – zic. Ştiu că dacă nu ţi-oi mărturisi adevărul, îmi răpun capul. Costea Căruntu de la agie trimite oştire multă după dumneata. Şi el duce singur pe duduca Varvara la mănăstire la Agapia. A pornit, socot eu, cam pe la prânzişor.

  — Asta-i bine, îngână răzăşul.

  — Asta este, zic eu iar, şi să ştii că el cunoaşte că şi dumneata trebuie să fi apucat tot pe acest drum; şi a luat cu sine tărie, de care trebuie să te temi, căci eşti numai unul singur…

  Răzăşul râde iar.

  — Ascultă, omule, zice; eupot pieri, dar de temut nu mă tem. Şi tu ia aminte la cuvântul meu şi din ce spun eu să nu ieşi. Acuma mergem încă o bucată de drum, până într-un loc care se cheamă Hanu-Ancuţei. Acolo eu vreau să mă opresc şi s-aştept pe jupan Coste, cu toată sila lui. Când are să vie, el n-are să mă găsească şi n-are să mă vadă, – dar eu n-am să fiu departe. Am să fiu lângă voi ş-am să vă am sub ochiul meu. Ş-am s-ascult şi vorbele pe care ai să le spui. El are să te întrebe şi tu ai să-i răspunzi c-am apucat şleahul înainte către Timişeşti, ş-am fugit de el cu mare spaimă… Să-i spui adevărul, că m-ai văzutşi m-ai cunoscut, – însă nu într-alt chip, căci altfel ne mai putem întâlni într-această viaţă şi-n această lume.

  La asemenea vorbe, eu am plecat capul ş-am răspuns cu supunere; mă gândesc că poate într-adevăr nemernicului i-i frică de puterea Domniei însă de puterea celor mari nimene nu poate scăpa.

  Aşa, cinstite căpitane Neculai şi comise Ioniţă, dorind eu pedeapsa celui rău şi rânduială în ţară, am ajuns, nu în târzie vreme, aicea, la Hanul Ancuţei celei de-atunci. Era închis şi se afla numai cu luna în singurătate. Bate Catană în porţi, se deşteaptă câini răi, – s-aude înlăuntru glasul Ancuţei. Răzăşul strigă:

  — Lele Ancuţa, am venit la sfatul şi prietinia dumitale. Eu sunt Todiriţă Catană, şi dacă nu-ţi mai aduci aminte de mine, acuma ai să-mi cunoşti necazurile.

  Pe loc Ancuţa a tăcut; a grăit blând cu câinele; pe urmă a tras drugul ş-a desprins clempuşurile de fier. A deschis uşa, ne-a vârât în ochi pe rând făclia de ceară ş-a zis către Catană:

  — Intră. Dumneata eşti răzăşul cel nebun, cu pricina. Am auzit astăzi veste de la Iaşi despre isprăvile dumnitale.

  Atunci Todiriţă Catană s-a îndreptat din şale şi s-a uitat la dânsa.

  Ancuţa de altădată era muiere frumoasă, ca şi aceasta de-acum. Căta la el cu ochii mari şi-i luceau în ei două făclioare mititele. Răzăşul s-a uitat lung la dânsa, apoi şi-a lepădat pe-o laiţă pistoalele şi iataganul, s-a întors şi i-a cuprins mâna dreaptă care-i era slobodă. Ancuţa a prins a râde.

  — Stai, să pun lumina deoparte şi să-nchid porţile, a grăit ea, şi pe urmă spune ce ai de spus. Eu ştiu că nu eşti un om cu mintea întreagă, căci te pui cu stăpânirea. Se vede că nu eşti înţelept, căci iubeşti o copilă de boier. Asta-i dragoste cu primejdie. Dar am înţeles că ai făcut o ispravă mare în târg la Ieşi la turnul Goliei. Se bat cap în cap arnăuţii şi neferii Domniei şi te caută pe toate drumurile. Au să te găsească ş-au să te taie.

  — Lele Ancuţa, a răspuns Todiriţă Catană; dacă mi-a fi scris să mor, oi muri. Pentru o dragoste pot să-mi dau viaţa şi tinereţile mele. Află, lele Ancuţa, că-n noaptea asta, – poate peste-un ceas, poate peste două, au să cadă într-adevăr aicea, la porţile dumnitale, oştenii Domniei. Cu ei se află Costea Căruntu, care m-a legat ieri şi mă bătea peste fălci în vederea norodului. Costea Căruntu, dragă lele Ancuţa, duce pe duduca Varvara în pustie, la Agapia la mănăstire. Şi eu vreau să-ndrăznesc a scoate din mâna lor dragostea mea; ori izbândesc, ori îmi las aici oasele.

  Atunci, la aceste vorbe, am văzut-o pe Ancuţa înfricoşată. A clipit din ochi şi şi-a dus palmele la obraji. Ş-a răcnit subţire:

  — Tu eşti nebun, Todiriţă Catană, aşa cum spun şi alţi oameni!

  Dar îndată după aceea s-a întors şi s-a aplecat către el şi l-a întrebat cu grabă cum socoate el că şi-ar putea împlini planurile. Trăgându-se amândoi în celălalt colţ de odaie, lângă vatră, au prins a descânta frunte lângă frunte, – şi mai ales Ancuţa mi se părea mie că grăieşte cu foc şi cu patimă.

  După ce-au isprăvit ei de grăit şi de pus la cale, Todiriţă Catană a venit împotriva mea, s-a oprit şi s-a uitat la mine cu sprâncenele încruntate. Avea nişte priviri pe care voiam să le lepăd din mine şi nu puteam. Nici n-am îndrăznit a-i spune nimic. Am înţeles aşa că a făcut legământ cu moartea