ducă să-şi cumpere un exemplar din Billboard. Larry o luase imediat din loc. „Baby, Can You Dig Your Man?” era una dintre cele trei propuneri ale săptămânii în curs. Larry îl sunase şi el pe tipul de la Columbia, iar acesta îl întrebase dacă ar fi dispus să ia masa cu nişte barosani din companie. Pentru a discuta despre un album. Toţi erau încântaţi de single, care începuse să fie difuzat la posturile de radio din Detroit, Philadelphia şi din Portland, statul Maine. Se vedea limpede, melodia avea mari şanse să prindă. Reuşise să câştige un concurs, organizat seara târziu de unul dintre posturile de muzică soul din Detroit, timp de patru nopţi la rând. Nimeni nu părea să ştie că Larry Underwood este alb.

Se îmbătase în timpul prânzului la care fusese invitat şi de-abia dacă mai simţise gustul somonului. Nimeni nu păruse deranjat de faptul că se afumase. Unul dintre barosani făcuse observaţia că nu l-ar surprinde dacă „Baby, Can You Dig Your Man?” ar primi un Grammy anul viitor. Toate acestea făceau să răsune în urechile lui Larry un adevărat marş glorios. Avea sentimentul că trăieşte un vis şi, în timp ce se întorcea către apartamentul lui, avea convingerea stranie că va fi lovit de un camion, iar visul lui va lua astfel sfârşit. Barosanii de la Columbia îi înmânaseră un alt cec, de această dată în valoare de 2500 de dolari. Ajuns la el acasă, Larry pusese mâna pe telefon şi începuse să sune. Mai întâi îl căutase pe Mort „Gino” Green. Îl informase că trebuia să-şi găsească pe altcineva care să interpreteze „Yellow Bird” în timp ce clienţii înfulecau afurisitele alea de paste făinoase nefierte. Apoi îi sunase pe toţi cei de care reuşise să-şi aducă aminte, inclusiv pe Barry Grieg de la Remnants, după care ieşise din nou în oraş şi se îmbătase criţă.

Acum cinci săptămâni, discul single reuşise să intre în Hot One Hundred, primele o sută de locuri ale topului revistei Billboard. Pe locul al optzeci şi nouălea. Dar lucrurile nu aveau să se oprească aici. Tocmai atunci venise şi primăvara cu adevărat la Los Angeles, iar într-o după-amiază luminoasă şi strălucitoare de mai, când clădirile erau atât de albe şi oceanul atât de albastru, încât aveai senzaţia că ochii ţi-ar putea ieşi din orbite şi s-ar rostogoli ca nişte bile pe obraji, auzi pentru prima oară discul lui la un post de radio. Se afla împreună cu trei sau patru prieteni, prietena lui din acel moment era şi ea de faţă şi se ameţiseră puţin, cu nişte cocaină. Larry tocmai ieşea din chicinetă şi intra în salon cu un pachet de biscuiţi Toll House când răsună sloganul familiar al postului KLMT – Nyoooooo... meee-USIC! Apoi rămăsese ţintuit locului de sunetul propriei sale voci, revărsându-se din boxele Technics:

 

Ştiu că nu ţi-am zis că vin pe-aici,

Ştiu că tu n-ai ştiut că sunt în oraş

Dar draa-aa-aa-gă spune-mi dacă poate cineva

Dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?

El e un om drept.

Spune-mi, dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?

 

― Doamne, ăsta sunt chiar eu, zisese, scăpând biscuiţii pe podea, apoi căscase gura şi rămăsese ca trăsnit, în timp ce prietenii lui începuseră să-l aplaude.

Acum patru săptămâni, cântecul lui sărise pe locul al şaptezeci şi treilea în topul Billboard. Avea senzaţia din ce în ce mai acută că a fost împins brutal într-unul dintre filmele alea mute, vechi, unde toate se mişcau prea repede. Telefonul zbârnâia tot timpul. Columbia ţipa după album, dorind să profite de succesul de care se bucura discul single. Un nebun de la A&R îl sunase de trei ori într-o singură zi, insistând că discul lui următor trebuia realizat cu muzică de ieri, propunându-i să înregistreze o nouă versiune a succesului „Hang On, Sloopy” al lui McCoys. Monstruos! îi ţipa mereu în ureche imbecilul. E singura cale pe care o poţi urma, Lar! (Nici nu se întâlnise cu gagiul ăsta, iar el nu-i zicea nici măcar Larry, ci Lar.) Va fi un succes monstruos! Monstruos!

În cele din urmă Larry îşi ieşise din fire şi-i spuse „monstrului” că, dac-ar fi pus să aleagă între a înregistra „Hang On, Sloopy” şi a fi legat fedeleş ca să suporte o clismă cu Coca-Cola, ar alege clisma. Apoi îi închisese telefonul.

Odată pus în mişcare însă, trenul nu mai putea fi oprit. I se spunea mereu că discul are şansa să fie cel mai tare din ultimii cinci ani, ceea ce avea darul să-l uluiască. Zeci de agenţi cu voci flămânde îl căutau la telefon. Începuse să ia „uppers” şi i se părea că-şi aude cântecul peste tot. Într-o sâmbătă de dimineaţă îl ascultă la programul Soul Train şi-şi petrecu tot restul zilei încercând să se convingă că da, lucrul acesta se petrecuse cu adevărat.

Se dovedise deodată ca îi este foarte greu să se despartă de Julie, fata cu care se întâlnea de pe vremea reprezentaţiilor de la Gino’s. Ea îi făcuse cunoştinţă cu o grămadă de oameni, dintre care pe foarte puţini îşi dorea cu adevărat să-i întâlnească. Vocea ei începuse să-i amintească de cele ale indivizilor care se ofereau la telefon să-i devină agenţi. Se certase definitiv cu ea după o discuţie lungă, aprigă şi zgomotoasă. Ea-i strigase că în curând o să-i crească un cap atât de mare, încât n-o să mai încapă prin uşa unui studio de înregistrare, că îi datora cinci sute de dolari pentru droguri şi că avea să ajungă curând o căzătură. Îl ameninţase şi cu sinuciderea. Larry se simţise ca după o bătălie îndelungată cu perne, în care acestea ar fi fost umplute cu un gaz otrăvitor şi puturos.

Se apucaseră de album cu trei săptămâni în urmă, iar Larry rezistase cu brio la cea mai mare parte a sugestiilor din categoria „spre binele tău”. Se folosise