de întreaga libertate de acţiune pe care i-o lăsa contractul. Îi adunase pe trei dintre membrii din Tattered Remnants – Barry Grieg, Al Spellman şi Johnny McCall – şi pe alţi doi muzicieni cu care lucrase în trecut, Neil Goodman şi Wayne Stukey. Albumul fusese gata în nouă zile, timpul maxim de studio pe care reuşiseră să-l obţină. Columbia se aştepta la un album capabil să reziste în clasamente cam douăzeci de săptămâni, începând cu „Baby, Can You Dig Your Man?” şi încheindu-se cu „Hang On, Sloopy.” Ambiţiile lui Larry erau însă mai mari.

Pe coperta discului era o fotografie a lui Larry într-o cadă de baie din acelea demodate, cu labe de leu, plină de spumă. Pe plăcile de faianţă de deasupra fuseseră scrise, cu rujul unei secretare de la Columbia, următoarele cuvinte: POCKET SAVIOUR şi LARRY UNDERWOOD. Columbia ar fi dorit ca LP-ul să se intituleze Baby, Can You Dig Your Man?, dar Larry se împotrivise cu înverşunare şi, în cele din urmă, se mulţumiseră cu menţiunea CONŢINE HITUL APĂRUT PE SINGLE, făcută pe un colţ al învelişului din ţiplă.

Cu două săptămâni în urmă, discul single urcase pe locul patruzeci şi şapte; tot atunci începuse şi petrecerea. Închiriase o casă pe plaja din Malibu pentru o lună, după care lucrurile intraseră oarecum în ceaţă. Oamenii veneau şi plecau, în număr tot mai mare. Pe câţiva îi ştia, dar marea majoritate erau străini. Îşi aducea aminte că fusese agăţat chiar şi de nişte agenţi, care ţineau morţiş „să-l conducă spre noi culmi ale carierei”. Îşi mai amintea de o tipă pe care o apucase strechea de la droguri şi o pornise goală-puşcă, chirăind, pe plaja albă ca oasele. Îşi amintea cum trăgea cocaină pe nas, alungând-o apoi cu tequila. Îşi amintea că-l scuturaseră zdravăn într-o sâmbătă de dimineaţă, cam acum o săptămână, ca să-l audă pe Kasey Kasem prezentându-i cântecul de debut în „American Top Forty”, ajuns pe locul al treizeci şi şaselea. Îşi mai amintea că luase o mulţime de pastile de barbiturice şi apoi, foarte vag, că se tocmise pentru Datsun cu cecul de patru mii de dolari reprezentând drepturile de autor, care-i venise prin poştă.

Pe urmă se făcuse 13 iunie, acum şase zile, ziua în care Wayne Stukey îi propusese lui Larry să facă împreună o plimbare pe plajă. Nu trecuse de ora 9 dimineaţa, dar sistemul stereo şi cele două televizoare funcţionau în draci; din camera pentru jocuri de la subsol veneau ecourile unei adevărate orgii. Larry stătea pe unul dintre scaunele de curând tapisate din salon, doar în chiloţi şi străduindu-se, cu ochii holbaţi, să înţeleagă nişte benzi desenate din seria Superboy. Deşi avea sentimentul că este foarte vioi, cuvintele din text nu păreau să aibă vreo legătură între ele. Refuzau să transmită un mesaj oarecare. O lucrare de Wagner tuna din cele patru difuzoare, iar Wayne strigase de trei sau de patru ori ca să se facă înţeles. Apoi Larry îi răspunsese printr-o mişcare afirmativă din cap. Da, era capabil să parcurgă kilometri întregi.

Dar când razele de soare se înfipseră ca nişte ace în cristalinele lui, Larry se răzgândi pe loc. N-are chef să se plimbe. Nu, nu. Ochii lui se transformaseră în lupe, iar lumina solară ce bătea prin ele avea să fie curând suficientă ca să-i aprindă creierii, pe care şi-i simţea uscaţi ca iasca.

Însă Wayne îl prinse hotărât de braţ şi insistă. Coborâră pe plajă şi traversară zona cu nisip cald către porţiunea mai închisă la culoare, de-abia părăsită de ape, iar Larry ajunse la concluzia că fusese totuşi o idee foarte bună. Zgomotul valurilor ce se spărgeau de ţărm avea un efect calmant. Un pescăruş, luptându-se să se înalţe mai sus, rămăsese agăţat pe cerul albastru, ca o stilizare de culoare albă a literei M.

― Haide, îl îndemnă Wayne, trăgându-l de mână.

Larry parcurse toţi acei kilometri pe care se crezuse capabil să-i străbată de la bun început. Cu diferenţa că acum nu se mai simţea câtuşi de puţin în formă. Capul îl durea rău, iar spinarea parcă îi era din sticlă. Globii ochilor îl ardeau, iar rinichii îl dureau surd. Starea de mahmureală pe care ţi-o dau amfetaminele este mai puţin dureroasă decât aceea provocată de alcool, dar nici prea plăcută nu este, la o adică fiind preferabilă o noapte de amor cu Raquel Welch, să zicem. Dar dacă mai lua vreo câteva amfetamine, ieşea din starea asta proastă, care ameninţa să-l pună la pământ. Îşi duse mâna spre buzunar, căutând pastilele, şi îşi dădu seama, abia acum, că nu avea pe el decât nişte izmene care fuseseră curate cu vreo trei zile în urmă.

― Wayne, vreau să mă întorc.

― Hai să mai mergem puţin.

Îşi zise că Wayne îl priveşte cam ciudat, cu un fel de exasperare şi milă.

― Nu, omule, nu vezi că sunt aproape dezbrăcat? Au să mă agaţe pentru expunere indecentă.

― În zona asta de plajă ai putea să-ţi înfăşori sula într-o batistă şi să-ţi laşi ouăle la vedere şi tot nu s-ar lua nimeni de tine pentru indecenţă. Hai să mergem, Larry.

― Sunt obosit, îi răspunse Larry arţăgos.

Începuse să-l cam enerveze Wayne. Considera că nu urmărea acum decât să se răzbune, pentru că Larry reuşise să lanseze un hit, iar el, Wayne, trebuia să se mulţumească doar cu acompanierea la clape a melodiilor de pe noul album. Nu era mare diferenţă între el şi Julie. Toată lumea începuse să-l urască. Îşi scoseseră cuţitele şi se pregăteau să-l facă bucăţi. Ochii i se împăienjeniră de lacrimi amare.

― Haide, haide, bărbate, repetă Wayne, pornind din nou de-a lungul plajei.

Mai străbătuseră poate încă un kilometru, când cârcei dubli i se puseră lui Larry în ambele pulpe. Ţipă şi se prăbuşi pe nisip.

Era ca şi cum două stilete identice i s-ar fi împlântat simultan în carne.

― Cârcei! ţipă el. O, Doamne, ce cârcei!

Wayne se lăsă pe vine lângă el şi-i îndreptă picioarele. Valul de durere sfâşietoare se declanşă din nou şi atunci Wayne se puse la lucru, lovind şi frământând muşchii contorsionaţi. Ţesuturile avide de oxigen începură în sfârşit să se detensioneze.

Larry, care-şi ţinuse până atunci respiraţia, începu