― Vai, Doamne. Mulţumesc. A fost... foarte rău.

― Sigur că da, spuse Wayne, fără prea multă simpatie. Sunt sigur că te-a durut, Larry. Cum te simţi acum?

― Bine. Dar hai să stăm puţin, ce zici? Apoi ne întoarcem.

― Vreau să discut cu tine. Pe chestia asta a trebuit să te aduc până aici, pentru că doream să fii suficient de treaz ca să înţelegi ce vreau să-ţi zic.

― Despre ce este vorba, Wayne?

A sosit clipa, îi trecu prin minte. Momentul atacului. Dar ceea ce-i zicea Wayne părea atât de străin de un atac, încât pentru un moment i se păru că se străduieşte iarăşi să priceapă ceva din Superboy; de această dată, îşi spărgea capul cu o propoziţie formată din şase cuvinte.

― Petrecerea trebuie să se sfârşească, Larry.

― Cum?

― Petrecerea. Când te întorci. Dai semnalul de stingere, le împarţi tuturor cheile de la maşini, le mulţumeşti pentru minunatele clipe şi-i dai afară pe uşa din faţă. Trebuie să scapi de ei.

― Nu pot face una ca asta! exclamă Larry şocat.

― Ai face bine să poţi.

― Dar de ce? Petrecerea de-abia se pusese puţin pe picioare!

― Larry, ce avans ai luat tu de la Columbia?

― De ce te interesează? întrebă Larry cu viclenie.

― Nu cumva îţi închipui că vreau să profit de banii tăi, Larry! Gândeşte-te puţin.

Larry se gândi şi constată, spre marea lui încurcătură, că nu exista niciun motiv pentru care Wayne Stukey să dorească să-şi impună punctul de vedere asupra lui. Este adevărat că nu reuşise încă să dea lovitura, pândea cu înfrigurare ceva de lucru, ca majoritatea celor care-l ajutaseră pe Larry să-şi imprime albumul, dar, spre deosebire de aceia, Wayne provenea dintr-o familie cu bani şi era în relaţii bune cu ai lui. Tatăl lui Wayne era proprietarul unei jumătăţi dintr-o firmă de jocuri electronice, clasată printre primele din State, iar familia Stukey poseda o reşedinţă modestă, de dimensiunile unui palat, în Bel Air. Total zăpăcit, Larry înţelese că prosperitatea şi norocul ce dăduseră peste el pe neaşteptate nu erau decât nişte nimicuri comparativ cu ce avea Wayne.

― Nu, cred că nu, recunoscu el morocănos. Te rog să mă scuzi. Dar nu există lepră tupeistă şi vânător de bani de la vest de Las Vegas care să nu fi încercat...

― Deci cât ai primit?

Larry îşi făcu socoteala şi-i răspunse:

― Şapte mii la început. Asta-i tot.

― Şi-ţi plătesc trimestrial drepturile pentru single şi bianual pentru album?

― Întocmai.

Wayne clătină din cap.

― Ticăloşii, ţin banii cât se poate de mult. Vrei o ţigară?

Larry acceptă şi o aprinse, protejând-o cu palmele făcute căuş.

― Ai idee cât te costă petrecerea asta?

― Desigur, răspunse Larry.

― Chiria casei nu a fost mai puţin de o mie.

― Mda, corect.

De fapt, costase o mie două sute, plus cinci sute de dolari garanţie pentru posibile stricăciuni. Plătise garanţia şi jumătate din chiria lunară, în total o mie o sută de dolari, datorând încă şase sute de dolari.

― Iar drogurile cât au fost? se interesă Wayne.

― Păi, fără ele nu se poate. Ar fi ca savarinele fără frişcă...

― A fost marijuana şi cocaină. Haide, spune-mi cât?

― Parc-ai fi un afurisit de procuror, comentă Larry fără chef. Cinci sute şi cinci sute.

― Iar a doua zi nu mai era niciun fir.

― Cum naiba să nu fie? tresări Larry. Măi băiete, am văzut două ceşti chiar înainte de a pleca de-acasă, azi-dimineaţă. Erau destul de goale, e adevărat, dar...

― Nu-ţi aduci aminte de Doză, omule? Vocea lui Wayne coborî deodată câteva note mai jos, imitând neaşteptat de bine vorba tărăgănată şi accentul lui Larry. Pune totul pe nota mea, Dewey. Să nu ducă nimeni lipsă.

Larry îl privea pe Wayne din ce în ce mai îngrozit. Adevărat, îşi aducea aminte de un tip scund şi vânos, cu o frizură deosebită, acum zece sau cincisprezece ani era cunoscută sub denumirea de stilul „vâlvoi”, da, da, un tip scund cu părul „vâlvoi” şi-un tricou pe care se putea citi ISUS VINE ŞI ESTE FOARTE ŞUCĂRIT. Individul părea să aibă cantităţi nelimitate de droguri de cea mai bună calitate. Ba chiar îşi aducea aminte că-i zisese individului ăsta, Dewey Doză, să se îngrijească de cele două ceşti puse la dispoziţia oaspeţilor, să fie mereu pline. Dar asta se petrecuse... păi, se petrecuse acum multe zile.

― O asemenea lovitură n-a mai dat Dewey Doză de cine ştie când, îl asigură Wayne.

― Cam cât îi datorez?

― La marijuana stai destul de bine, pentru că e ieftină. O mie două sute. Cocaina opt mii.

Larry simţi că i se întorc maţele pe dos. Se holbă la Wayne. Încercă să vorbească, dar nu reuşi decât să mormăie: Nouă mii două sute?

― Inflaţia, domnule, îi explică Wayne. Vrei să asculţi şi restul?

Deşi nu-i ardea să audă şi restul, Larry aprobă din cap.

― La etaj exista un televizor color. Cineva l-a făcut zob cu un scaun. Reparaţia va costa, probabil, cam trei sute de dolari. Lambriurile din lemn de la parter sunt distruse. Patru sute. Dacă ai noroc. Fereastra gen vitraliu dinspre plajă s-a spart alaltăieri. Trei sute. Covorul din salon este total compromis – arsuri cu ţigara, bere, whisky. Patru sute. Am sunat şi la magazinul de băuturi şi sunt şi ei la fel de mulţumiţi de vânzare ca şi Doză. Şase sute.

― Şase sute pentru băutură? şopti Larry.

Spaima îl prinse în ghearele ei rău de tot.

― Poţi să zici mersi că majoritatea s-au umflat doar cu bere şi cu vin. Mai ai o notă de plată de patru sute de dolari la băcănie, în cea mai mare parte pentru pizza, cartofi prăjiţi, sendvişuri şi alte bunătăţi. Dar partea cea mai proastă este zgomotul. Caraliii vor sosi curând. Les flics. Tulburarea liniştii publice. Şi mai sunt printre oaspeţi şi vreo patru sau cinci de categorie grea, care se dau în vânt după heroină. În casă există vreo patru sau cinci uncii de praf maroniu, din Mexic.

― Şi tot eu trebuie să plătesc? se interesă Larry răguşit.

― Nu. Doză nu se încurcă şi cu heroină. Articolul ăsta intră în sfera de acţiune a Mafiei, iar lui Doză nu-i place să poarte cizme de cowboy făcute din ciment. Dar dacă poliţia face o razie, poţi să fii sigur că distracţia asta va fi trecută tot în contul tău.

― Dar eu n-am ştiut...

― Eşti un copil inocent, da.

― Dar...

― Totalul pe care îl datorezi pentru