— Nu trebuie să vă grăbiți, eu mă simt bine și-aici, nu e curent, nu mă deranjează nimeni. Pînă ieri am stat în patu-ăsta în care sînteți dumneavoastră cu o babă care s-a chinuit trei zile să moară. Mă scula, săraca, din ceas în ceas, ca să mă duc în curte să văd dacă n-a venit fi-sa sau fi-su, dar n-a venit nici unul, domnișoară, fi-su a fugit în străinătate, iar fi-sa e plecată la mare cu un neamț, n-au avut cum s-o găsească, a trebuit s-o înmormînteze vecinii. Tare amărîtă a murit, săraca. Dumneavoastră cum vă simțiți?

— Mă simt bine, răspunse Nela, încet; ar fi vrut ca celelalte femei, care ședeau cu urechile ciulite spre ele, să nu audă discuția și să nu ia parte la aceasta.

Între timp, femeia își trăsese salteaua mai aproape de patul Nelei și se ridicase pe jumătate, ajungînd cu capul chiar lîngă perna ei. Era, în chip evident, mîndră că tocmai ea, dintre toate bolnavele din salon, avea privilegiul de a sta de vorbă cu tînăra profesoară despre care vorbea acum tot orașul.

— Dar ce căutați dumneavoastră, domnișoară profesoară, printre blocuri la oră de noapte, nu știați că pe-aici mișună derbedeii și huliganii?

— Nu știam, abia atunci sosisem în oraș.

— Și de ce n-ați țipat?

— Am țipat.

— Și v-ați zbătut?

— M-am zbătut pînă cînd m-a lovit unul în cap și-am leșinat.

Femeia dădu din cap nemulțumită, considera că Nela nu acționase suficient în favoarea ei, faptul că leșinase trecea ca o greșeală copilărească.

— Aici, la noi, a mai fost un caz recent, ați auzit de el?

— Nu.

— Cazul cu dentista, care făcea naveta într-o comună, la douăzeci de kilometri. Venea într-o zi spre casă și o pune naiba să facă semn la o mașină mică s-o ia, pierduse cursa IRTA. În mașină erau trei bărbați serioși și cu cravate, unul inginer, unul avocat și unul inspector, însurați și cu copii. Discută cu ea, o servesc cu țigări, îi spun glume, ea rîde, drăguță, simpatică, ca, la un moment dat, ăla de la volan, inginerul, să facă la dreapta pe un drum de țară și, după vreo trei, patru kilometri, să intre într-o pădurice de salcîmi. Ea își dă seama ce au ei de gînd, mai ales că erau băuți, și le zice: „Dom’le, faceți ce vreți cu mine, dar nu mă omorîți, că am un copil mic și o mamă paralizată”. Mă rog, bărbații își satisfac plăcerea fizică, după care ea le zice: „Dom’le, acuma că tot s-a întîmplat, nu mă lăsați aici în pădure, că leșin de frică, poate să mă mănînce sau să mă sperie vreun animal, vă dau orice, numai luați-mă măcar pînă în șosea”. Ei: „Vai, doamnă, dar se poate, sîntem oameni civilizați, cum o să vă lăsăm singură, noaptea, în pădure?” Și pleacă mai departe spre oraș, scot o sticlă de vin din portbagaj, beau toți patru, ea începe să facă haz de ei, care, oricum, se jenau după întîmplare și, cînd intră în oraș, le zice: „Dom’le, eu sînt singură acasă, bărbat n-am, că sînt divorțată, iar copilul e cu mama la țară”.

Pe Nela nu o amuza atît întîmplarea, cît stilul în care povestea femeia, predilecția ei spre amănunte cu semnificație ascunsă, accentuarea anumitor cuvinte din dialoguri, cărora le sporea semnificația și ponderea.

— Păi parcă spuneai că mama ei era paralizată.

— Și ce dacă era paralizată, nu putea să plece la țară cu copilul?

— Ba da. Spune mai departe.

— Și zice ea: „Copilul e la țară, sînt singură, veniți pe la mine să bem o cafea și să mai stăm de vorbă, poate mai serviți și un pahar cu vin, că mă plictisesc singură”. Bărbații acceptă, iau cu ei cîteva sticle cu vin și urcă sus, în apartament. Dentista le zice să se facă comozi și se duce la bucătărie pentru cafele, toți ceruseră să fie mai amare, le aduce cafelele, ei beau și adorm.

— Ce fac? întrebă Nela, surprinsă.

— Dentista le pusese în cafele ceva de adormit și toți trei au căzut buștean, puteai să tai lemne pe ei. Pe urmă…

— A chemat Miliția.

Celelalte femei știau, desigur, povestea, dar o ascultau, totuși, cu încordare, interlocutoarea Nelei avea o vocație epică certă, precum și darul de a grada conflictul, dîndu-i suspansul necesar.

— Nu. Mai întîi a scos un bisturiu, le-a scos la toți boașele, adică i-a castrat ca pe animale, și pe urmă a chemat Miliția și-a zis: „Dom’le, asta s-a întîmplat și asta am făcut, arestați-mă”.

Femeia făcu o pauză, așteptînd reacția Nelei, dar Nela se gîndea la cu totul altceva: își adusese aminte că nu are pantofi și că de la Miliție pînă la spital umblase desculță, nu trebuia să se mire că o usturau tălpile.

— A fost proces mare de tot, continuă femeia, nemulțumită că Nela nu apreciază finalul povestirii. O mie de femei au venit în fața tribunalului și au făcut manifestație, ca să n-o condamne. Și n-au condamnat-o. I-au condamnat pe ei. Și condamnați, și castrați! Eu așa aș face cu toți bărbații care violează femeile cu forța, i-aș castra.

O femeie care se afla la celălalt capăt al salonului – grasă, cu părul cenușiu, legată în jurul mijlocului cu un imens bandaj – se dădu jos din pat și veni spre Nela, șoptindu-i conspirativ:

— Doamnă profesoară, dar nenorocirea care a pățit-o o femeie serioasă, coafeză la Higiena, o știți? E mai groaznică decît tot ce v-ați închipui, așa ceva nu poate trece printr-o minte omenească.

Nela nu arătă nici un fel de interes față de cazul coafezei de la Higiena, dar femeia bandajată era extrem de îndîrjită, voia să demonstreze o dată în plus pînă unde merge bestialitatea masculină.

— Coafeza avea un băiat de optsprezece ani, elev la liceu, mare vagabond și derbedeu, fuma, bea, juca barbut, ce nu făcea?! Într-o zi, a jucat zaruri cu alți trei golani, și-a pierdut banii, plus casetofonul dat de taică-su, bicicleta, blugii, tot ce-avea. Ăilalți derbedei i-au dat împrumut niște bani