Helene așteptă cu biletul în mână, având senzația că toți o priveau și se întrebau ce o fi cu ea. Dar nu se întâmplă nimic și după aproximativ o jumătate de oră controloarea reapăru și îi perforă tichetul fără a scoate o vorbă.

La Hannover coborâră majoritatea călătorilor, dar urcă un italian cu părul dat cu briantină și cu zâmbet larg, care avea rezervat locul din fața ei. Acesta încercă să flirteze cu ea și deși ea îi răspunse monosilabic și nu reacționă la complimentele lui stângace, deveni tot mai insistent.

Trebuia să scape de el. Dar cum?

În cele din urmă îi veni ideea de a tuși pur și simplu. Să tușească și să tușească din ce în ce mai tare. Știa asta bine de la școală. Când el o privi după un timp mai mult iritat decât romantic, ea se opri din tușit, se aplecă în față și îi spuse:

— Scuze. Am fost bolnavă timp de trei ani de tuberculoză, dar m-am vindecat. Un nou episod de tuse nu putea să dăuneze efectului dramatic. După care continuă: Nu vă faceți griji. Doctorii m-au asigurat că nu mai sunt contagioasă.

Și continuă să tușească, în timp ce ochii bărbatului se tot măreau. Până la urmă acesta o întinse fără un cuvânt și își găsi un loc liber în capătul celălalt al vagonului. Când îl zări mai târziu printre rândurile de scaune, încă își mai ștergea cu batista, cu mare grijă, costumul.

După aceea își spuse că deși manevra fusese distractivă, riscase. Dacă bărbatul s-ar fi adresat controloarei și aceasta ar fi mobilizat pe cineva de la controlul epidemiologic? Atunci s-ar fi prăbușit toate planurile ei.

Dar nu se întâmplă nimic. Sosiră la timp la destinație și urcă în trenul de Rotterdam, care plecă la ora fixată. Era aproape gol și Helene avu la dispoziție un întreg compartiment. Începu să se întunece. Nu va mai dura mult. Era cazul să respire ușurată.

Poate că nu ar fi trebuit să o facă, pentru că la scurt timp trenul încetini și apoi opri brusc în mijlocul pustietății.

Ce o fi? Helene deschise fereastra și privi afară. La orizont erau lumini, ardea ceva, se vedeau în aer traiectoriile trasoarelor apărării antiaeriene și din loc în loc, pe cerul întunecat, se distingeau siluete de avioane.

Neliniștită, Helene părăsi compartimentul în căutarea controloarei tinere, cu obraji roșii, care îi perforase biletul.

O găsi în vagonul vecin, cu telefonul la ureche.

Înainte să o întrebe, aceasta îi spuse:

— Nu știu despre ce este vorba, nu îmi spun niciodată ce se petrece. Mai ascultă puțin la telefon, apoi îl închise. Vom ocoli.

— Și când vom sosi la Rotterdam?

— Mi s-a spus că vom avea întârziere o oră, îi spuse femeia scurt, fără alte amănunte.

O întârziere de o oră. Era suportabil.

Dar… după o oră nu plecaseră. Când trenul se puse totuși în mișcare, o făcu în sens invers!

Pe Helene o trecură fiori reci. Doar nu va pierde vaporul?!

Și dacă îl va pierde? Ce o să facă? Nu știa. Încercă să se gândească la un plan și pentru această situație. Să definească derularea evenimentelor, să observe capcanele, să își amintească un algoritm aplicabil la acest caz. Dar nu îi venea nimic în minte. Creierul parcă îi paralizase, tot corpul îi tremura și ea nu se putea opri din tremurat. Era imposibil! Prea ar fi fost nedrept!

Își aminti de Marie, care credea într-un Dumnezeu bun, care veghea asupra ei, și o invidie.

Măcar porniseră. Mergeau ba încet, ba repede, de parcă trenul nu prea avea încredere în șine.

După un timp controloarea reapăru și spuse:

— Din păcate, vom ajunge la Rotterdam cu trei ore întârziere.

— Trei ore! repetă îngrozită Helene.

Socoti. Dacă nu vor trece mai mult de trei ore, se putea să reușească. La limită, dar era posibil.

— A fost un bombardament englez asupra unui nod feroviar, o informă femeia. Dar i-au pus pe fugă și acum suntem pe o altă linie. Face și mecanicul ce poate.

Ajunseră la Rotterdam cu o întârziere de două ore și cincizeci de minute. Era întuneric beznă, astfel că planul Helenei de a merge pe jos până în port, pentru a nu lăsa o urmă a banilor, căzu. Luă un taxi, avusese noroc. Își spuse că era logic ca aparatele de plată să facă întâi înregistrarea, apoi să o transmită la Reichsbank, care o transmitea în rețea. Cu ceva șanse costul călătoriei cu taxiul va ajunge în contul ei mâine-dimineață și până atunci ea va fi în afara apelor teritoriale germane!

Brusc vehiculele poliției, camioanele, transporturile militare și taxiul se treziră blocate într-o circulație greoaie.

— Nu am putea merge mai repede? întrebă Helene.

Șoferul taxiului, care avea mult peste șaizeci de ani, oftă:

— Fac ce pot, Fräulein.

Helene privi ceasul de pe bordul automobilului și se îngrozi. Mai era o jumătate de oră până la plecarea vasului!

Nu putea fi adevărat! Scoase documentul de călătorie și verifică ora plecării și textul aflat dedesubt: Pentru a asigura ieșirea fără probleme în larg, este necesar ca toți pasagerii să se afle la bord cu cel puțin o oră înainte de plecarea de la chei.

Asta însemna că era deja în întârziere!

O cuprinse panica.

— Vă rog! insistă ea. Pierd vaporul!

— Nu, nu. Vă va aștepta.

Helene citi în continuare: Precizăm că vasele noastre NU îi așteaptă pe pasagerii întârziați!

În cele din urmă circulația reveni la normal. Taxiul părea că face adevărate salturi strecurându-se printre soldați, mașini blindate și tunuri antiaeriene.

— La ce chei?

— Cheiul numărul trei, strigă Helene cu speranța oarbă într-o minune. Vasul LIBERTAD.

— Foarte bine, zise șoferul. Este acolo, vedeți?

Într-adevăr. Se vedea de departe vasul aflat în lumina puternică a reflectoarelor, cu literele numelui mari cât casa și cu multe spoturi luminoase de-a lungul lui.

Cursa taxiului fu oprită de o barieră. Helene plăti grăbită, așteptă nerăbdătoare să se aprindă luminița verde a aparatului care îi restitui cardul, apoi sări din mașină și cu geanta în