văzuseră scena începuseră să strige şi să se apropie. Se gândi că avea noroc că italienii erau destul de fricoşi. Ross se prăbuşise ca un sac de cartofi, însă când căzu se auzi un sunet metalic şi ceva, lângă el, luci în lumina care încă pătrundea sub poartă. Charles îşi spuse că trebuie să fie o armă. Ross începuse să geamă şi să se mişte. Nu aşteptă ca Ross să se dezmeticească şi să pună mâna pe armă. O luă la fugă.

 

Alergă câteva minute bune. O luase în stânga porţii, înspre Via Matteotti, trecu un pod, apoi sări gardul şi ajunse la nişte şine de cale ferată. Se uita mereu în spate, dar când speră că scăpase, îl văzu pe Ross alergând după el. Sărise şi el gardul, însă părea că se lovise la picior. Charles continuă să fugă. Ajunse pe o străduţă îngustă unde, după ce dădu colţul, izbi din plin o femeie care venea pe stradă. Se opri şi încercă să o ridice, dar aceasta începuse să se vaite şi să ţipe. Se asigură că nu păţise nimic grav în afara unei sperieturi. Apăru şi Ross. Pistolul din mâna acestuia îl făcu pe Charles să o abandoneze pe femeie şi să fugă mai departe. Sări peste un gard viu, urcă scările unei clădiri cu două etaje şi ajunse pe acoperiş. Terasele clădirii erau aşezate una sub alta, cu cele de dedesubt mai ieşite în exterior, în trepte. Consideră că distanţa era acceptabilă, aşa că sări pe una şi apoi pe cealaltă. Când ajunse jos, îl văzu pe Ross cum se încumeta să sară. Îl zări apoi cum cade şi se rostogoleşte pe prima terasă. Proprietarul ieşise, însă imaginea unui om plin de sânge, cu un pistol în mână, îl făcu să se întoarcă de urgenţă în cameră. Nu îl mai aşteptă pe Ross să sară, ci o luă din nou la fugă. Începeau să îl doară picioarele. Alergase întreaga zi. Avea senzaţia că participase la un maraton şi începu să simtă junghiuri în muşchi. După ce îl văzu, cu coada ochiului, pe Ross, i se păru, pentru o fracţiune de secundă, că mai sărise cineva de pe acoperiş pe prima terasă.

Alergase câţiva kilometri şi ajunsese într-un loc care semăna cu o fabrică abandonată. Păreau nişte depozite ale unei uzine vechi şi lăsate în paragină. Şi un şantier, cu macaralele încremenite acolo. O lumină solitară, care ardea de cine ştie când, uitată aprinsă, era locul spre care decise să se îndrepte. Trecu pe lângă peretele unui depozit din cărămidă scorojită şi se apropie, vizavi de acesta, spre ceea ce fusese ghereta paznicului unde, la semiînălţime, un fel de proiector destul de puternic bătea în jos, spre zidul din cărămidă. Simţi o înţepătură groaznică în picior. Nu îl mai putea îndoi. Durerea devenise insuportabilă. Se trânti pe jos şi încercă să apese, cât putu de tare, pe talpa piciorului. Într-un târziu, durerea cedă. Se ridică, dar chiar în acel moment auzi iarba foşnind. Din smocul aflat chiar în faţa lui ieşi o şopârlă care lui Charles i se păru gigantică. Încremeni de frică.

Capitolul 135

La ora unsprezece fără un sfert, toţi cei zece membri ai Consiliului convocaţi de Martin îşi ocupaseră lojile. Mulţi dintre ei erau nervoşi pentru că fuseseră nevoiţi să vină din nou. A treia întâlnire, într-un timp atât de scurt, reprezenta un semn serios că ceva nu era în ordine. Cei mai calmi dintre ei nutreau convingerea că Martin pusese mâna pe Biblie, îl anihilase pe Werner şi voia să le dea vestea în felul teatral cu care îi obişnuise.

Când ceasul de pe consola centrală arătă 11 fix, o voce se auzi în difuzoare:

— Astăzi e o zi specială. Una dintre sărbătorile cele mai aşteptate de la înfiinţarea organizaţiei noastre. E obligatoriu, pentru ca ziua asta să se poată desfăşura conform programului, să vă ocupaţi fiecare, fără excepţie, fotoliile comode în lojile voastre. Vă rugăm, ocupaţi-vă locurile.

Entuziasmul prezentatorului şi efectul de circ ieftin nu se prea potriveau cu profilul celor zece, dar erau toţi curioşi ce avea să se întâmple. Se aşezară doar opt dintre ei. Unul nu se supunea, din principiu, niciodată niciunui fel de ordin sau de sugestie din partea oricui ar fi venit ele, iar altul era prea preocupat să înfulece salata de homar de pe masă.

În momentul în care cei opt se aşezară, fotoliile lor prinseră viaţă. Un mecanism care se declanşa când scaunul simţea greutatea ocupantului se puse în mişcare. Picioarele şi mâinile fură imobilizate de către nişte inele din oţel care se închiseră în jurul membrelor şi făceau imposibilă orice fel de mişcare. De asemenea, un alt inel le prinse gâtul într-o poziţie fixă. Încercară să se mişte, însă brăţările metalice funcţionau ca nişte cătuşe. Cu cât se zbăteau mai mult, cu atât se strângeau mai tare şi le intrau în carne. Se instalase panica în cei prezenţi. Cum lojile rămâneau întunecate, nimeni nu putea vedea ce se întâmpla în celelalte loji. Singurii care nu înţelegeau că se petrecea ceva cu adevărat grav erau cei doi care refuzaseră să se aşeze.

Se aprinse lumina în loja lui Eastwood. Imaginea pe care ceilalţi o vedeau era de o violenţă extremă. În centrul lojei era un ţăruş în care era înfipt capul lui Martin. Panica se generaliză. Cel care mânca se înecă brusc cu bucata de homar, tuşi şi scuipă totul afară, iar bucatele mestecate îi ieşiră pe nas. Se aprinse lumina în loja lui. Din tavan îi căzu în cap un lichid care îi mânca pielea. Acesta începu să urle şi să se tăvălească pe jos, în timp ce carnea se topea şi dispărea de pe oase. Cel care nu se aşezase, din principiu, se îndreptă spre uşă şi începu să bată în ea, forţându-i clanţa. Se aprinse lumina şi în loja lui şi toţi cei aşezaţi asistară îngroziţi la o scenă în care un fel de grilaj din fier, de deasupra uşii, căzu peste el, iar barele ascuţite îi sfâşiau întreg corpul.

Boxele pârâiră