— Trebuie să afli unde este Cap-de-Mort, pentru că şarpele trebuie să fie cu el, nu? Fă-o, Harry, priveşte în mintea lui!

De ce era atât de uşor să o facă? Poate pentru că cicatricea îl ardea de ore întregi, încercând cu disperare să-i arate gândurile lui Cap-de-Mort? închise ochii la ordinul ei şi, imediat, strigătele şi bubuiturile şi toate celelalte zgomote ale bătăliei se estompară  până când le auzi de departe, de parcă ar fi fost la mare distanţă de ele. Stătea în mijlocul unei camere părăsite, dar  ciudat de cunoscute; tapetul de pe pereţi se cojea şi toate ferestrele erau baricadate, cu excepţia uneia singure. Zgomotele atacului asupra castelului erau înăbuşite şi îndepărtate.

Dincolo de singura fereastră liberă se vedeau străfulgerări de lumini, în dreptul castelului, dar în încăpere era întuneric.

Singura sursă de lumină era o mică lampă cu gaz.

Învârtea bagheta printre degete, privind-o, gândindu-se la Camera din castel, la Camera secretă pe care nu o găsise decât el,  Camera pe care, la fel ca şi în cazul Camerei Secretelor, trebuia  să fii isteţ, şi şiret, şi cercetător, ca să o descoperi... Era convins  că băiatul nu avea să găsească diadema... deşi marioneta lui  Dumbledore ajunsese mult mai departe decât se aşteptase... prea departe...

— Stăpâne, spuse o voce, disperată şi spartă.

Se întoarse. Lucius Reacredinţă stătea în colţul cel mai întunecat, ponosit şi purtând încă urmele pedepselor pe care le primise după ce scăpase băiatul. Avea un ochi închis şi umflat.

— Stăpâne... te rog... fiul meu...

— Lucius, nu sunt eu de vină dacă a murit fiul tău. Nu a  venit să mi se alăture odată cu ceilalţi Viperini. Poate că a  hotărât să fraternizeze cu Potter...

— Nu, niciodată, şopti Reacredinţă.

— Ai face bine să speri că nu.

— Nu... nu te temi, Stăpâne, că Potter ar putea fi ucis de altcineva în afară de tine? întrebă Reacredinţă, cu vocea  tremurândă. Nu ar fi... să mă ierţi... mai înţelept să opreşti  bătălia, să intri în castel şi să îl cauţi chiar tu?

— Nu te preface, Lucius. Vrei să se sfârşească bătălia ca să  poţi afla ce s-a întâmplat cu fiul tău. Şi nu este cazul să îl caut pe Potter. Înainte să se lumineze de ziuă, Potter va veni el însuşi  să mă găsească. Cap-de-Mort îşi coborî din nou privirea asupra  baghetei pe care o avea în mână. II tulbura... şi lucrurile care îl  tulburau pe Lordul Cap-de-Mort trebuiau remediate...

— Du-te şi adu-l pe Plesneală.

— Pe Plesneală, S-stăpâne?

— Pe Plesneală. Acum. Am nevoie de el. Am nevoie să facă  cevapentru mine. Du-te!

Lucius plecă, speriat, împiedicându-se puţin prin întuneric.  Cap-de-Mort rămase acolo, învârtind bagheta pe degete, fixândo cu privirea.

— Este singura cale, Nagini, şopti el şi se uită în jur, spre şarpeleimens, care acum era suspendat în aer, mişcându-se

graţios în spaţiul fermecat, protejat, pe care îl crease pentru el,  o sferă luminoasă, transparentă, ca un fel de combinaţie între o colivie sclipitoare şi un bazin.

Cu un icnet, Harry se smulse de acolo şi deschise ochii. In  aceeaşi clipă, timpanele îi fură asaltate de ţipete şi urlete, de bubuiturile şi zgomotele bătăliei.

— Este în „Urlet în noapte". Şarpele e cu el, are un fel de protecţie magică în jurul lui. Tocmai 1-a trimis pe Lucius  Reacredinţă să-1 aducă pe Plesneală.

— Cap-de-Mort e în „Urlet în noapte"? spuse Hermione ofensată. Nici... nici măcar nu luptai

— Nu crede că are de ce să lupte, spuse Harry. Crede că o să  vin eu la el.

— Dar de ce?

— Ştie că vânez Horcruxurile. Îl ţine pe Nagini aproape de el.  E evident că o să trebuiască să mă duc la el, ca să ajung la  animal.

— Da, spuse Ron, îndreptându-şi umerii. Aşa că nu te poţi  duce, asta vrea, la asta se aşteaptă. Rămâi aici şi ai grijă de Hermione şi mă duc eu şi îl...

Harry îl întrerupse pe Ron.

— Voi doi rămâneţi aici, mă duc sub pelerină şi mă întorc  cât pot de...

— Nu, spuse Hermione, e mult mai logic să iau eu pelerina  şi...

— Nici măcar să nu-ţi treacă prin cap! se răsti Ron la ea.

Înainte ca Hermione să poată spune altceva decât: „Ron, sunt la fel de capabilă să… . . tapiseria din capătul scării, în spatele căreia erau, fu dată brusc la o parte.

— Potter!

In faţa lor erau doi Devoratori ai Morţii, dar chiar înainte ca aceştia să fi apucat să ridice de tot baghetele, Hermione strigă:

— Gusseo!

Treptele de sub picioarele lor se aplatizară, devenind un plan înclinat, şi ea, Harry şi Ron căzură pe el, fără să poată controla viteza, dar alunecând destul de repede pentru ca Vrăjile de împietrire ale Devoratorilor Morţii să zboare mult deasupra  capetelor lor. Ţâşniră pe tapiseria ascunsă de la capăt şi  alunecară până pe podea, lovindu-se de peretele de vizavi.

— Duro! strigă Hermione, îndreptându-şi bagheta spre tapiserie. Ceva crănţăni răsunător, înfiorător, de două ori, în  timp ce tapiseria se transformă în piatră şi Devoratorii Morţii de pe urmele lor se izbiră de ea, căzând grămadă.

— Daţi-vă la o parte! strigă Ron, iar el, Harry şi Hermione se lipiră de o uşă, în timp ce o turmă de pupitre trecu zgomotos, în galop, prin dreptul lor, îndrumate de profesoara McGonagall,  care alerga foarte repede.

Nu păru să îi observe; parul i se desprinsese din coc şi pe obraz avea o tăietură adâncă. In timp ce ajunse după colţ, o  auziră strigând:

— La atac!

— Harry, pune-ţi pelerina! spuse Hermione. Lasă-ne pe noi!

Dar Harry o aruncă peste toţi trei. Deşi erau destul de înalţi, se îndoi că cineva avea să le vadă picioarele prin norii de praf, pietrele care se fărâmau şi luminile vrăjilor. Coborâră în  fugă pe următoarea scară şi se treziră pe un coridor plin de oameni care se duelau. Portretele de pe ambele părţi ale luptătorilor erau pline de siluete care aruncau sfaturi şi încurajări,  în timp ce Devoratori