Evident, piatra nu i-a răspuns.

  — Motanul Ton a zis că ăla s-ar putea să fie periculos.

  S-ar putea. O presupunere optimistă, atâta tot. Şi dacă apare vreo pocitanie de-aia ca în Jurassic Park, Hoshino ce se face? Gata, s-a terminat cu mine!

  Tăcere.

  Hoshino a luat ciocanul în mână şi a lovit cu el în aer de câteva ori.

  — Dacă stau să mă gândesc, aşa a fost să fie. De când l-am luat la mine în maşină pe Nakata din zona de servicii Fujigawa, tot ce s-a întâmplat era deja hotărât de soartă.

  Singurul care habar n-a avut a fost Hoshino. Ciudată mai e şi soarta asta! Nu, piatră? Nu eşti de acord?

  Tăcere.

  — Dar asta e. La urma urmei, eu singur mi-am ales drumul ăsta, aşa că trebuie să merg până la capăt. Habar n-am ce pocitanie o să apară, dar o să fac tot ce pot. Viaţa mea a fost scurtă, dar uneori frumoasă. Am trăit şi chestii interesante. Ton zice că asta e o şansă cum nu apare decât o dată la o mie de ani. Poate n-ar fi rău să mor cu demnitate.

  Totul pentru Nakata.

  Piatra îşi păstra mai departe tăcerea.

  Hoshino a făcut cum îi spusese motanul şi a tras un pui de somn pe canapea, ca pregătire pentru seară. I s-a părut cam bizar să se culce la îndemnul unei pisici, dar când s-a întins pe canapea, a dormit buştean o oră întreagă. Pe seară s-a dus în bucătărie, a decongelat o pungă de curry cu creveţi, l-a turnat peste nişte orez şi l-a mâncat. Când a început să se întunece, s-a aşezat lângă piatră şi şi-a pus la îndemână cuţitele şi ciocanul.

  A stins lumina în cameră, lăsând aprinsă doar o veioză mică. Aşa e mai bine, şi-a zis el. Dacă se mişcă doar noaptea, e bine să ţin cât mai întuneric în casă. Şi Hoshino vrea să termine totul cât mai repede. Hai, ieşi odată, dacă tot ieşi!

  Să terminăm odată! Să mă întorc şi eu acasă, la Nagoya, şi să sun o fată.

  Nu mai vorbea deloc cu piatra. Stătea în linişte şi din când în când îşi mai arunca un ochi la ceas. Când se plictisea, lua ciocanul sau cuţitele şi le învârtea în aer. Dacă e să se întâmple ceva, la miezul nopţii o să fie, şi-a zis el. Dar dacă, cine ştie cum, urma să se întâmple mai devreme, nu trebuia să rateze şansa. Era doar una la o mie de ani. Nu avea voie să strice totul. Când i se făcea chef de ronţăit ceva, molfăia un biscuit sărat şi mai lua câte o gură de apă plată.

  — Auzi, piatră, şopti el la miezul nopţii. Gata, s-a făcu douăsprezece! E ora vrăjitoarelor. A venit momentul ade vărului. Vedem noi acuma ce se întâmplă.

  Hoshino a atins piatra cu mâna şi a simţit-o puţin ma caldă ca de obicei. Poate că doar i se părea. Ca să ma prindă curaj, şi-a trecut de câteva ori palma peste suprafaţ ei.

  — Să mă susţii şi tu, da? Hoshino are nevoie de sprijin moral, măcar puţin.

  Puţin după ora trei dimineaţa, din camera în care era Nakata, s-a auzit un foşnet slab, ca de ceva care se ţâra pe tatami. Însă în încăperea aceea, pe podea nu era tatami, ci un covor. Hoshino şi-a ridicat capul şi şi-a încordat auzul.

  Era clar. Nu îşi dădea seama ce putea fi acel sunet, dar ceva se întâmpla în camera în care zăcea Nakata. Inima a început să-i pulseze cu putere. A luat în mâna dreaptă cuţitul de tăiat peşte, iar în stânga, lanterna. Şi-a îndesat ciocanul în cureaua de la pantaloni şi s-a ridicat.

  — Acum e acum, zise el, fără să se adreseze nimănui anume.

  S-a îndreptat în vârful picioarelor către uşa care dădea spre camera lui Nakata şi a deschis-o încet. A aprins lanterna şi a îndreptat-o cu iuţeală spre pat, pentru că de acolo se auzea foşnetul. Lanterna a proiectat un fascicul de lumină albă, lung şi subţire. Din gura lui Nakata se ţâra ceva, zvârcolindu-se. Arăta ca o tărtăcuţă. Era gros cât braţul unui om zdravăn şi nu se ştie cât era de lung, dar părea deja ieşit cam pe jumătate. Avea corpul vâscos şi lucea albicios. Gura lui Nakata era căscată cât o gură de şarpe, ca să-i facă loc să iasă. Sigur îi dislocase mandibula.

  Hoshino a înghiţit în sec cu un zgomot puternic. Mâna în care ţinea lanterna îi tremura uşor, făcând şi fasciculul de lumină să tremure. Măi, să fie! Cum să omor chestia asta? Îşi zise el. Din câte văd, nu are mâini sau picioare şi nici ochi sau nas. E lunecos şi n-am cum să-l apuc. Cum îl fac să nu mai respire? Şi ce lighioană mai e şi asta?

  A stat ascuns până acum în Nakata, ca un parazit? Sau e, eu ştiu, sufletul lui Nakata? Nu, în nici un caz. E imposibil, se convinse Hoshino intuitiv. Nu are cum să fi fost în el pocitania asta. Măcar de atâta lucru îmi dau şi eu seama.

  Ăsta a venit de pe undeva şi vrea să treacă prin Nakata şi să se strecoare prin intrare. A venit când i-a convenit lui mai bine, iar pe Nakata îl foloseşte doar pe post de pasaj.

  Nu are voie să-l folosească în halul ăsta! Trebuie neapărat să-l opresc cumva! Trebuie să-l distrug definitiv, cu o furie extraordinară, cum a zis motanul Ton.

  Dintr-un salt, Hoshino a ajuns lângă Nakata şi a împlântat cuţitul unde părea să fie capul lighioanei. L-a scos şi l-a înfipt din nou, de nenumărate ori, dar fără să simtă prea multă rezistenţă. Parcă ar fi