— Acesta a fost bonusul din partea mea, pentru cei care s-au supus ordinului de a se aşeza. Un minut, ca să îşi imagineze propriul sfârşit. Eu, Werner Fischer, v-am făcut asta!

Fiecare dintre cei opt reuşiră să vadă ce se întâmpla cu ceilalţi. În ordine, nişte ţăruşi, cu diametrul de zece centimetri, ieşiră din podea unul câte unul şi urcau ameninţător sub fotolii. Începuseră să străpungă fotoliile şi, pe rând, corpurile celor prezenţi.

— V-am pregătit execuţia mea favorită, se auzi vocea batjocoritoare a lui Werner. Trasul în ţeapă.

Ţăruşii urcau în corpurile membrilor Consiliului încet, pentru ca victimele să poată simţi cum le sfâşie măruntaiele. Cei mai mulţi leşinaseră oricum. În cele din urmă, ţepele le ieşiră prin gât sau prin faţă, sau prin spaţiile dintre gât şi umeri.

Alarma de evacuare se declanşase în întreg institutul. Angajaţii care habar nu aveau de masacrul total din zona interzisă se grăbeau să respecte cu stricteţe protocolul. În câteva minute nu mai rămăsese nici ţipenie, în nicio parte a clădirii. Se îndepărtaseră toţi cu autobuzele speciale de evacuare. Ajunseseră în zona de siguranţă când auziră un bubuit incredibil de puternic şi cerul se lumină la orizont. Autobuzele opriră şi angajaţii coborâră ca să observe dansul limbilor de foc care cuprinseseră întreg campusul.

— Încă te mai temi de reptile? îl auzi pe Ross, din spate, în bătaie de joc. Tocmai călcâiul lui Ahile ţi-a jucat feste. Ţi-am zis să te tratezi de asta.

Charles se întoarse spre el, dar iarba se mişcă şi şopârla dispăru de unde venise.

— Vreau doar Biblia. Atâta tot. Informaţiile pe care le-ai strâns poţi să le păstrezi. Dacă vrei, ţi le dau şi pe ale mele la schimb, spuse Ross în timp ce scoase din buzunar un alt hard disk. Cu tot ce ai strâns ţi-ai împlinit misiunea cu vârf şi îndesat. O să schimbi lumea. O să fii cavalerul în armură albă care îi salvează pe idioţi. N-are a face că ăştia pe care îi salvezi, scăpaţi de sub control, o să înceapă să se mănânce între ei, de n-o să mai rămână piatră pe piatră. Dar ăsta e războiul tău. Mie dă-mi cartea.

Îi aruncă hardul lui Charles. Acesta îl prinse. Se întunecase de tot şi singura lumină pe o rază destul de mare era becul acela. Privită de sus, părea o scenă dintr-o piesă de teatru, cu reflectoarele orientate spre acţiunea centrală şi cu sala cufundată în beznă.

— Nu înţeleg, zise Charles. Poate că îţi doreşti această carte suficient de mult. Tot nu pricep ce naiba vrei să mai faci cu ea. Şi de ce a fost nevoie să comiţi toate crimele alea? Atâţia morţi? Şi semnătura aia cu diavolul în chiloţi? Eşti un criminal ridicol. Şi cred că locul tău e la ospiciu.

— Oameni fără niciun fel de importanţă. Au fost mijloace pentru atingerea unui scop. Trebuia să îi forţeze cineva pe breslaşi să dea odată semnalul pentru întâlnire. Altminteri riscam să mai treacă vreo câteva sute de ani. Se pare că a funcţionat, nu? Atâta tot. Dar acum s-a terminat.

— La ce-ţi mai trebuie Biblia asta dacă totul s-a terminat?

— Îi trebuie, se auzi o voce din spate care se apropiase fără ca Charles şi Ross să îşi dea seama. Îi trebuie pentru că există acolo ceva doar pentru el, ceva ce numai el poate citi. Noi nici măcar nu putem recunoaşte. Şi dacă citeşte, atunci nu îi mai poate face nimeni nimic. Deoarece Dracula s-a asigurat că inserează acolo o pagină mult mai veche care conţine marele secret. Culmea e că i-a dat-o lui Gutenberg să o insereze în carte, însă s-a abţinut s-o citească. E acolo un ritual pe care l-a scris un călugăr din ţara mea cu două sute de ani înainte. Fratele Herman. Dracula a fost schizoid. Partea bună din el s-a luat mereu la trântă cu cea rea. Un fel de sindrom al mâinii adverse. Spiritul malefic exista cu mult înainte de Ţepeş. Şi părăseşte corpul care e muritor şi pleacă în căutarea altuia. Dar corpul acesta trebuie să corespundă într-un anume fel, pe care noi nu-l cunoaştem. Şi se pare că după Vlad Ţepeş, care oricum a opus rezistenţă, chiar dacă a trecut din corp în corp, mai ales pe linia genealogică a ăstuia, spiritul a trebuit să aştepte pe cineva ca el pentru a îşi desăvârşi lucrarea. Pe individul ăsta gelatinos ca o meduză. Gazda perfectă. Nu-i aşa? îl întrebă pe Ross.

Charles recunoscu vocea lui Ledvina care, probabil din precauţie, nu intrase în cercul de lumină. Rămase ceva mai în spate. Ross rânji.

— De aia nu ni se arată în toată splendoarea lui. Fiindcă nu poate. Mai precis, încă nu poate. De aia e numai o umbră.

Charles vru să spună ceva, însă amuţi, pentru că simţi ceva crescând în dreapta lui, pe peretele fabricii părăsite. Era de o hidoşenie fără margini. Cum nu mai văzuse niciodată. Era umbra din fotografiile Christei, dar văzută în realitate era altfel. O urâţenie de nedescris. Îi fusese adesea frică, totuşi senzaţia pe care o încerca în momentele acelea era mai mult decât trăise vreodată. Umbra era uriaşă, se lăţea pe perete şi se mişca. Unghiile creaturii, văzute astfel, păreau nişte bare din oţel ascuţite. Era adusă de spate şi diformă. Capul avea o formă alungită, înspăimântătoare, şi când şi-l mişca, doi dinţi, care păreau uriaşi şi ei, se văzură în întreaga lor splendoare. De pe ei, ca de pe nişte stalactite, picura un lichid. Părea un animal care saliva după pradă, însăşi reprezentarea cea mai oribilă a diavolului. Se uită la Ross vrând să îl întrebe dacă vede şi el umbra. Ross mişcă mâna. Umbra mişcă şi ea braţul. Apoi întoarse capul şi la fel făcu şi umbra. Se aplecă puţin, iar umbra îi urmă întru totul mişcările. Charles se uită în jur. Nu mai era nimeni. Ledvina era prea în spate. Departe de lumină. Erau doar ei doi între lumină şi zid.

Atunci înţelese. Ros Fetuna. Îşi