Se auziră două împuşcături, una după cealaltă. Ros se prăbuşi. Ledvina intră în lumină. Se lăsă jos pe vine. Potrivi pistolul cu gloanţe din argint în dreptul inimii lui Ros. Şi mai trase o dată. Umbra rămase pe perete, deşi Ros se prăbuşise. Apoi, brusc, o luă la fugă în lungul peretelui din cărămidă al fabricii. Până dispăru după el.

— Unde să pun coletul ăsta? întrebă studentul care răspunse la soneria casei profesorului Charles Baker de la Princeton.

— Ce colet? întrebă Charles.

— A sosit cu DHL-ul un pachet pentru dumneavoastră.

— Lasă-l în hol şi întoarce-te aici.

Timp de mai bine de o săptămână, casa primitoare a lui Charles se transformase într-un fel de cartier general pentru o situaţie de urgenţă. Profesorul îi adunase pe cei mai buni studenţi ai lui, iar aceştia aduseseră cu ei colegi foarte pricepuţi la IT. Acele zile fuseseră o reală provocare pentru toată lumea. Casa era de nerecunoscut, toată lumea mişuna în sus şi în jos, ca într-un furnicar. Dormeau pe unde apucau, cu schimbul, şi mâncau numai de la firmele care livrau la domiciliu. Bucătăria era atât de plină de ambalaje de pizza, încât aproape nici nu se mai putea ajunge la frigider. Nimănui nu îi păsa de dezordinea de acolo şi din întreaga casă, pentru că erau preocupaţi de ceva mult mai serios.

Din momentul în care se întorsese din călătoria de la Bologna, Charles se apucase să răsfoiască documentele de pe cele douăsprezece hard disk-uri. Îşi dăduse repede seama că nu avea cum să se descurce singur şi începuse să îşi sune studenţii şi să-i întrebe dacă vor să participe la ceva istoric, dar că nu îşi vor putea asuma niciodată vreun merit. Cu excepţia unuia singur, care era plecat din ţară, nu îl refuzase nimeni. Fiecare venise cu sculele lui de acasă, iar specialiştii IT creaseră un site pe care îl denumiseră „The Opened world”.{61} Documentele alese de o grupă condusă de Charles fuseseră ordonate după felul fişierelor şi în funcţie de ţări şi evenimente, unde acest lucru fusese cu putinţă. De asemenea, un filtru important ordona toate documentele în ordine cronologică, potrivit semnăturii electronice pe care o aveau. La mai puţin de cinci zile de la demararea acţiunii, site-ul era operaţional şi linkuri către el fuseseră trimise tuturor publicaţiilor importante din lume şi tuturor marilor redacţii de radio şi televiziune.

În zilele care urmaseră copiaseră întregul material nesortat sau editat pe cincizeci de harduri externe, fiecare cu o capacitate de 20 de TB. Acestea fură trimise celor mai importante televiziuni şi ziare din lume. De la BBC la Fox, de la CNN la TF1, de la RAI la ZDF, de la New York Times la Washington Post, trecând prin Frankfurter Allgemeine Zeitung sau SudDeutsche Zeitung, prin Le Monde sau Le Figaro, Corriere della Sera şi până la El Mundo şi El Pais, fiecare primi în redacţie anumite date de pe aceste harduri care conţineau documentaţia completă.

Urmaseră zile incredibile în toate publicaţiile şi pe toate canalele tv ale lumii. Nu se vorbea decât despre asta. O planetă întreagă era în fierbere. Cei doisprezece capi ai conspiraţiei nu fuseseră găsiţi niciunde, dar începuse să plouă cu arestări, căzuseră guverne de-a lungul şi de-a latul mapamondului, lumea începuse să se cureţe. Dimensiunile catastrofei prilejuiseră mii de mese rotunde, sute de mii de ore de investigaţii, manifestări de stradă, colapsul unor bănci uriaşe, catastrofe bursiere. Se estima că la fiecare zece minute în lume era arestată câte o nouă persoană, iar la fiecare treizeci cineva se sinucidea.

La un moment dat, răpus de oboseala din ultimele zile, Charles adormise pe canapea cu un copan de pui, încă nemestecat, în gură. Se trezi abia după patruzeci de ore de somn. Coborî în living şi găsi casa lună, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, şi bileţele pe frigider – în care studenţii îi mulţumeau pentru că îi luase părtaşi la scrierea istoriei.

După ce îşi pregăti pe o farfurie micul dejun din resturile care rămăseseră în frigider, îşi făcu o cafea gigantică. Pe hol, chiar la intrare, văzu un plic destul de mare, galben, nedesfăcut. Îl apucă şi pe acesta. Se aşeză şi aprinse televizorul. Dezbateri nesfârşite pe fiecare canal. În zilele precedente, analiştii îşi exprimaseră îngrijorarea că va avea loc o revoluţie cruntă şi sângeroasă. Se înşelaseră cu toţii. Sute de milioane de oameni ieşiseră pe străzi în toată lumea, iar atmosfera părea de sărbătoare. Peste 85% dintre cei intervievaţi în America priveau viitorul cu speranţă şi considerau că ceea ce se întâmplase era un lucru bun. În acest timp filmuleţele postate pe net depăşiseră cu mult miliardul de vizualizări. Multe site-uri fuseseră blocate din cauza cererii mari, însă în fiecare secundă apăreau altele şi altele care repostau documentele făcute publice de Charles.

Zorro, motanul care se gudurase pe lângă toată lumea şi căruia îi plăcuse la nebunie înghesuiala din ultimele zile, mieună de două ori şi îi sări în braţe, îl botezase aşa în cinstea filmului care îi definise copilăria. Varianta franco-italiană cu Alain Delon şi Stanley Baker – potrivirea de nume cu actorul britanic era doar o coincidenţă. Englezul îl juca pe personajul negativ. Văzuse filmul de mai mult de o sută de ori şi se visase cavalerul dreptăţii cu mască. Oricine îl întreba ce voia să se facă atunci când va fi mare, întrebare standard pentru adulţii lipsiţi de imaginaţie, răspundea invariabil „Zorro”. Nici nu mai ştia dacă bunicul lui, cu obsesia pentru săbii şi dreptate, îl făcuse să îi placă atât acel film, sau se întâmplase exact invers.

Se declară satisfăcut şi dădu încet sonorul televizorului, întrebându-se dacă băieţii lui reuşiseră să mascheze suficient de bine sursa dezvăluirilor şi cât de curând avea să îl viziteze un serviciu secret care să îl ia la întrebări.

Deschise