acţiuni morale. Pe lângă aceasta, îi va înfățișa unele cugetări de-ale lui și-i va împărtăși ce-a descoperit. Căci tot timpul va mai rămâne ceva de învățat, chiar și înțeleptului, ceva spre care mintea lui să-și ia zborul. Cel rău dăunează celui rău și-l face și mai rău, ațâțându-i mânia, aprobându-i mâhnirea, lăudându-i plăcerile. Cei răi se chinuiesc mai mult, tocmai atunci când își amestecă mai mult defectele și când ticăloșia se strânge laolaltă. Așadar, și invers, omul virtuos va fi de folos celui virtuos.

Cum? zici tu. Îi va aduce bucurii, îi va întări încrederea, bucuria amândurora va spori la vederea liniștei fiecăruia. Pe lângă aceasta, îi va transmite știința unor lucruri. Înțeleptul nu știe totul. Șichiar dacă ar ști, cineva poate născoci și arăta căi mai scurte, prin care poți cuprinde mai ușor întregul. Un înțelept este de folos altui înțelept nu, firește, numai prin puterile lui, ci și prin ale aceluia pe care îl ajută. Într-adevăr, acesta ar putea, chiar lăsat în seama lui, să-și realizeze rolul. Pe alergător îl ajută totuși cel care-l îmbărbătează.

„Un înțelept nu este de folos altui înțelept, ci el însuși își este de folos. S-oștii. Ia-i puterea lui proprie, și el nu va mai face nimic.” În chipul acesta ai putea spune că dulceața nu este în miere, căci chiar și acela care ar trebui s-o mănânce este astfel adaptat prin limba lui și prin cerul gurii lui la asemenea gust, încât simțul său corespunzător poate să-l accepte sau să-l respingă. Într-adevăr, sunt unii cărora, datorită unei boli, mierea li se poate părea amară. Trebuie ca amândoi să fie sănătoși, pentru ca primul să poată fi de folos, iar celălalt să fie un material potrivit pentru cine vrea să-l ajute. „Dacă este zadarnic să sporești o căldură ajunsă la maximum, tot așa este zadarnic ca cineva să se facă folositor cuiva ajuns la treapta supremă. Oare un agricultor, care are de toate, cere ceva de la altul? Oare un soldat, înarmat cu ce-i trebuie, ca să se apere când iese la luptă, dorește și mai multe arme? Prin urmare nici înțeleptul, căci el are tot ce-i trebuie pentru viață și e destul de înarmat.”

La acestea voi răspunde: și cel care se află în căldura cea mai mare are nevoie de un adaos de căldură, pentru a menține acest maxim. „Dar căldura, mi se răspunde, se menține singură.” Mai întâi e mare deosebire între aceste lucruri pe care le compari: căldura este una; a fi de folos este ceva foarte variat. Apoi, ca să încălzească, căldura nu este ajutată de niciun spor de căldură, pe când înțeleptul nu se poate menține în starea lui de spirit decât dacă își ia în jur ca prieteni câțiva semeni cărora să le împărtășească virtuțile sale. Adaugă acum că toate virtuțile sunt prietene unele cu altele. Prin urmare acela care iubește virtuțile unui egal de-al său și face ca virtuţile sale să fie iubite și de alții este de folos. Tot ce se aseamănă place, mai ales când e vorba de fapte frumoase și când ele știu să pună și să fie puse la încercare.

Pe deasupra, nimeni altul decât un înțelept nu se pricepe și nu poate mișca sufletul altui înțelept, precum nimeni nu poate acționa prin rațiune asupra omului decât omul. Așadar, spre a pune în mișcare rațiunea este nevoie de rațiune și tot astfel pentru ca rațiunea desăvârșită să se pună în mișcare este nevoie de o rațiune desăvârşită.

Se zice că pot fi de folos și aceia care ne pun la îndemână bunuri comune, ca bani, favoruri, protecție și altele, care în viața de toate zilele sunt fie plăcute, fie necesare. Prin aceasta se spune că și un prost poate fi de folos unui înțelept. A fi de folos înseamnă însă a pune în mișcare potrivit cu natura sufletul, fie prin virtutea proprie, fie printr-a aceluia care este mișcat. Aceasta nu se poate face fără folos, chiar și spre binele aceluia care este de folos, căci este firesc ca punând în lucrare virtutea altuia să și-o exercite și pe a sa. Dar chiar dacă aș lăsa la o parte binele suprem sau tot ce contribuie la realizarea lui, totuși înțelepții își pot fi de folos unii altora, căci pentru un înțelept este ceva de dorit în sine să afle de un alt înțelept, fiindcă prin natura sa orice bine este drag altui bine și fiecare se împacă cu binele, așa cum se împacă cu sine însuși. Sunt nevoit, ca să continui argumentarea, să trec de la această chestiune la alta.

Într-adevăr, se pune întrebarea dacă înțeleptul va delibera sau se va sfătui cu cineva, ceea ce ar fi nevoit să facă atunci când e vorba de treburi cetățenești, casnice și, ca să zic așa, omenești. La acestea el are nevoie de sfatul altcuiva, așa cum are nevoie de un doctor, de un pilot, de un avocat, de un reprezentant la procese. Prin urmare, un înțelept poate fi câteodată de folos altui înțelept, căci îl va sfătui. Dar ei se vor ajuta chiar și în lucrurile mari, sublime, așa cum am mai spus, practicând împreună virtuțile, contopindu-și sufletele și gândurile.

Pe lângă aceasta, este conform cu natura a îmbrățișa un prieten și a te bucura de sporul prietenului ca de al tău. Dacă nu vom face așa, nici virtutea care se întărește prin exercitarea ei nu rezistă. Virtutea însă ne sfătuiește să întrebuințăm cum se cuvine tot ce este prezent, să chibzuim asupra viitorului, să cumpănim și să ne încordăm mintea: această încordare, această lămurire va fi mai ușoară dacă înțeleptul va avea pe cineva lângă sine. De aceea el va căuta fie un om desăvârșit, fie pe unul înaintat și aproape de desăvârșire. Cel desăvârșit îi va fi de folos, ajutându-l în judecățile sale printr-o înțelegere comună.

Se zice că oamenii văd mai bine în treburile altora decât într-ale lor. Este o meteahnă de care au parte aceia pe care iubirea de sine îi orbește și aceia cărora atunci când sunt în