primejdii, teama le ia orice putință de a vedea ce le este de folos; lipsit de griji și în afară de temeri, omul începe să chibzuiască. Și totuși sunt unele lucruri pe care chiar înțelepții le văd mai bine la alții decât la ei. În sfârșit, un înțelept va dovedi altui înțelept temeinicia preafrumoasei cugetări: „A voi același lucru și a nu voi același lucru...”[1] Înhămându-se la același jug, vor face lucruri mari.

M-am achitat de ce mi-ai cerut, deși chestiunea era una dintre problemele pe care le tratez în Filozofia morală.[2] Gândește-te la ce-ţi spun mereu: cu asemenea chestiuni noi nu facem decât să ne exersăm subtilitatea. De câte ori nu mă întorc și-mi zic: „Ce-mi folosește acest lucru? Fă-mă mai brav, mai drept, mai cumpătat. Nu am încă vreme de exerciții: încă mai am nevoie de medic. De ce-mi ceri o știință fără de folos? Mi-ai promis lucruri mari: văd lucruri mărunte[3]. Ziceai că am să fiu neînfricat, chiar dacă-n jurul meu ar zăngăni săbii, chiar dacă tăișul mi-ar atinge grumazul. Ziceai că voi sta netulburat, chiar dacă în jurul meu s-ar înălța vâlvătăi de foc, chiar dacă năprasnica vijelie mi-ar arunca corabia pe tot întinsul mării. Mai bine fă-mă să-mi disprețuiesc plăcerile, să disprețuiesc gloria. Mai târziu mă vei învăța și cum să descurc sofismele şi cum să disting ambiguitățile și cum să pătrund obscuritățile Acum învață-mă ceea ce îmi este necesar”. Cu bine.

 

1) Vorbele pe care Catilina le rostea în fața partizanilor săi: „A voi acelaşi lucru și a nu voi același lucru, asta-i în definitiv prietenia” (Sallustius, Catilina 20).

2) Lucrarea amintită mai sus, Moralis philosophiae libri.

3) Urmez în traducere ediția Beltrami.

110. Dorințe deșarte, temeri deșarte: remediul este filozofia

 

Te salut din casa mea de la Nomentum[1] și-ți urez să ai cugetul împăcat. Aceasta înseamnă: pe toți zeii prielnici. Iar împăcați și binevoitori nu-i are decât cine s-a împăcat cu sine. Lasă deocamdată la o parte părerea, primită de unii, că fiecăruia dintre noi i se dă un zeu păzitor, desigur nu un zeu în toată legea, ci unul de rangul al doilea, dintre aceia pe care Ovidiu îi numește „zeii plebei”[2]. Aș vrea totuși ca, părăsind această părere, să-ți amintești că strămoșii noștri, care aveau această credinţă, erau niște stoici, căci ei atribuiau bărbatului un geniu păzitor, și femeii o Iunonă. Vom vedea mai târziu dacă zeii au atâta vreme, ca să se ocupe de treburile fiecărui om în parte. Deocamdată să știe că, fie că suntem dați în paza cuiva, fie că suntem părăsiți și lăsați în voia sorții, pe nimeni nu-l poți blestema mai rău decât blestemându-l să fie nemulţumit de sine.

Dar n-ai de ce să dorești cuiva, pe care-l socotești demn de pedeapsă, să fie urât de zei: este urât, îți spun eu, chiar dacă pare că se ridică cu ajutorul lor. Ia seama și observă ce sunt întâmplările din viața noastră, nu ce zice lumea că sunt: vei vedea că cele mai multe nenorociri ne ating în trecere, fără să cadă asupra noastră. De câte ori cauza și începutul înălțării n-au fost ceea ce se cheamă o calamitate? De câte ori un eveniment, întâmpinat cu multe felicitări, n-a fost decât un pas spre prăpastie și n-a înălțat și mai sus pe câte unul aflat în culmea puterii, ca și cum s-ar putea menține cineva acolo de unde căderea este sigură? Dar chiar și această cădere n-are nimic rău într-însa, dacă ții seama de limita dincolo de care natura n-a prăbușit pe nimeni. Hotarul tuturor lucrurilor este aproape. Hotarul este aproape, repet. Și acela din care se alungă fericitul, și acela din care se eliberează nefericitul. Pe aceste hotare noi însă le lungim și le mărim prin speranță și temere. Dar dacă ești înțelept, măsoară totul cu condiția ta de om: restrânge și ceea ce provoacă bucuria, și ceea ce te face să te temi. E bine să nu te bucuri de nimic prea multă vreme, ca să nu te temi de ceva prea multă vreme.

Dar pentru ce restrâng acest rău? Nu este motiv să crezi că există ceva de temut. Toate acestea care ne tulbură, care ne împietresc de groază sunt închipuiri. Nimeni dintre noi nu cercetează cât temei au, ci ne speriem unii pe alții. Nimeni n-a cutezat să se apropie de ceea ce-l tulbura, și să cunoască natura și temeiul fricii lui. Drept urmare, un lucru neadevărat și fără niciun temei găsește crezământ fiindcă nu este cercetat. Ar fi bine să deschidem ochii: am vedea cât de efemere, cât de nesigure, cât de neprimejdioase sunt lucrurile de care ne temem. Zăpăceala din mințile noastre este așa cum a văzut-o Lucrețiu:

„Căci după cum la copii le e frică de toate în noapte

Și îi vedem tremurând, pe noi ziua ne umple de spaimă?”[3].

Cum oare? Temându-ne ziua-n amiaza mare, nu suntem mai proști decât orice copil? Dar nu-i adevărat, Lucrețiu: noi nu ne temem la lumină, ci am făcut întuneric peste tot. Nu mai vedem nimic: nici ce ne dăunează, nici ce ne folosește. Dăm unii peste alții toată viața și din cauza aceasta nu ne mai oprim locului și nu vedem unde punem piciorul. Îți dai seama ce nebunesc lucru e îmbulzeala pe întuneric. Dar, pe Hercule, făcând așa va trebui să fim rechemați de la o distanță mai lungă. Deși nu știm încotro suntem duși, stăruim totuși să mergem, goniți în direcția în care am pornit.

Dar dacă am vrea, s-ar putea face lumină. Iar aceasta s-ar putea într-un singur chip, și anume dacă cineva și-ar însuși prin știință cunoașterea celor omenești și divine, dacă s-ar pătrunde, nu doar stropi, de această știință, dacă, oricât ar cunoaște-o, ar rumega-o mereu și s-ar întoarce deseori asupra lui,