Căci puterea de pătrundere a minții omului nu se opreşte aici: plăcerea lui este să privească înainte și dincolo de lume, să vadă unde este minat, de unde a apărut, la ce sfârșit duce graba aceasta nestăvilită a lucrurilor. Smulgând spiritul din această divină contemplație, noi l-am târât spre lucruri josnice și mărunte ca să-l facem rob lăcomiei, uitând de întocmirea universului, de marginile lui, de cei care stăpânesc și conduc totul; l-am făcut să sape pământul și să vadă ce nenorocire ar mai putea scoate dintr-însul, el, nemulțumitul cu ce i s-a dat. Zeul și părintele nostru ne-a pus la îndemână tot ce putea să ne fie de folos; el n-a așteptat cercetările noastre, ci de la sine ne-a încărcat de daruri, înfundând în adâncuri tot ce ne-ar fi putut dăuna. N-avem a ne plânge de nimeni decât de noi: împotriva naturii care le-a ascuns, noi am scos la lumină toate cele care ne-ar putea distruge. Ne-am robit sufletul plăcerii, a cărei îndrăgire este începutul nenorocirilor, l-am făcut sclavul ambiției, faimei și al celorlalte dorințe, la fel de zadarnice şi de goale.

Mă întrebi acum ce te sfătuiesc să faci? Nimic nou, căci nu căutăm leacuri pentru boli noi, ci mai întâi să cauți tu singur și să vezi ce-ți este de trebuință și ce-ți este de prisos. Cele de trebuință îți ies singure și de pretutindeni în întâmpinare. După cele de prisos trebuie să alergi tu singur, fără încetare și din tot sufletul. Dar n-ai de ce te făli atâta că ai disprețuit paturile de aur și mobila încrustată cu pietre scumpe: ce merit este oare să disprețuiești ce-i de prisos? Admiră-te atunci când vei disprețui ce este necesar. Nu-i mare lucru că poți trăi fără confort regal, că nu dorești mistreți de o mie de livre, limbi de flamingo și alte ciudăţenii ale unor pitori care disprețuiesc animalul întreg și nu aleg decât o anumită parte din fiecare. Atunci te voi admira, când ai să disprețuiești chiar și o pâine neagră, când te vei convinge că, la nevoie, iarba crește nu numai pentru vite, dar și pentru oameni, când vei pricepe că frunzele copacilor pot fi hrana pântecelui în care turnăm atâtea bunătăți, ca și cum, înghiţindu-le, le-ar ține într-însul. Umple-l fără mare bătaie de cap. Ce importanță are ce înghite, dacă orice ar înghiți trebuie să dea afară? Tot ce se prinde, pe uscat și pe mare, ți se pune înainte: e o încântare. Unele vietăți îți sunt cu atât mai plăcute, cu cât ți se aduc mai repede la masă; altele numai după ce, îndopate mult timp și puse la îngrășat, de-abia se mai țin de grăsimea în care înoată. Aroma lor, pregătită cu artă, te încântă. Dar, pe Hercule, aceste bunătăți cu grijă alese și variat aromate, ajungând în stomac, se prefac în una și aceeași scârnăvie. Vrei să disprețuiești plăcerile mâncărurilor? Privește rezultatul.

Îmi amintesc că Attalus, spre mirarea tuturor, spunea așa: „Multă vreme, zicea el, bogățiile mă impresionau: de câte ori vedeam într-un loc sau altul vreo sclipire de-a lor, rămâneam uimit. Socoteam că ceea ce ele ascund este la fel cu ceea ce arată. Dar la o paradă am văzut toate bogățiile orașului încrustate cu aur, cu argint și cu acele nestemate mai prețioase decât aurul sau argintul, am văzut culori rare și veşminte aduse nu numai de dincolo de hotarele noastre, dar și de-ale dușmanilor noștri; am văzut într-o parte cârduri de sclavi care-ți răpeau ochii prin eleganța și frumusețea lor, într-alta șiruri de femei și alte minunăţii, pe care imperiul nostru, ajuns în culmea puterii lui, le scosese la vedere, trecându-și în revistă bogăția. Ce altceva înseamnă asta, zisei eu, decât a zgândări patimile oamenilor, şi aşa neadormite? Ce vrea să zică această paradă a averilor? Ne-am adunat ca să învăţăm să fim lacomi?

Dar, pe Hercule, plec de aici mai puțin ahtiat de averi ca la venire. Am disprețuit bogățiile, nu fiindcă sunt de prisos, ci fiindcă n-au niciun preţ. Văzut-ai cum convoiul acela, deși mergând agale și în ordine, în câteva ceasuri s-a și scurs? Ce n-a putut dura o zi întreagă ne va stăpâni oare toată viața? Și încă ceva am mai observat: mi s-au părut tot pe-atât de inutile celor ce le stăpâneau, ca și celor ce le priveau. De aceea, de câte ori un astfel de lucru îmi ia ochii, de câte ori mă izbeşte vreo casă luxoasă, vreun convoi de sclavi spilcuiți, vreo lectică dusă de niște argați chipeși, îmi spun: «Ce te minunezi? Ce stai încremenit? Este paradă. Aceste lucruri se expun, nu se stăpânesc cu-adevărat, și în timp ce ne desfată, se trec. Îndreaptă-te mai degrabă spre adevăratele bogății, învață să te mulțumești cu puțin și rosteşte mândru și cu curaj vorba ceea: avem apă, avem o făină fiartă, ne luăm la întrecere în fericire chiar și cu Jupiter». Să o facem, rogu-te, chiar dacă nu le-am avea. Este nedemn să punem fericirea vieții în aur și argint; este la fel de nedemn s-o punem în apă și într-o fiertură. Ce-am să fac, zici tu, dacă n-am să le am? Mă întrebi care-i leacul sărăciei? O foame sfârșește și alta începe. De altminteri, ce deosebire este dacă dorințele care te fac robul lor sunt mari sau mici? Ce importanță are cât de neînsemnat este lucrul pe care soarta ți l-ar putea refuza? Chiar apa şi făina aceasta sunt la bunul-plac al altuia. Liber este însă nu acela asupra căruia soarta are puțină putere, ci acela asupra căruia nu are nici una. Așa este: trebuie să nu dorești nimic, dacă vrei să înfrunți pe Jupiter, care nu doreşte nimic.”

Iată ce ne spunea Attalus și ceea ce natura a spus-o tuturor. Dacă ai să vrei să te gândești mai mult la aceste vorbe, vei