1) V. scrisoarea a CIV-a.

2) Ovidiu, Metamorfoze I, 594 (trad. M.V. Petrescu).

3) Lucrețiu, Poemul naturii II, 54 (trad. D. Murărașu).

111. Opoziția între adevărata filozofie și sofistică

Mă întrebi cum se zice în latineşte sophismata[1]. Mulți au încercat să le dea un nume. Niciunul însă n-a rămas. Fiindcă, probabil, lucrul însuşi nu era acceptat la noi şi nu se practica, numele însuși a fost respins. Cel mai potrivit mi se pare totuşi cel pe care l-a folosit Cicero: el le zice cavillationes. Cine se ocupă cu ele reușește, e drept, să facă unele apropieri istețe, dar nu câștigă nimic pentru viață și nu devine nici mai curajos, nici mai cumpătat, nici mai ales.

Acela însă care practică filozofia spre tămăduirea lui proprie se ridică nemăsurat sufletește este plin de încredere, neîntrecut și mai mare chiar, dacă te apropii de dânsul. Precum se întâmplă cu munții cei mari, a căror înălțime pare mai mică atunci când îi privești de departe, dar când te apropii de ei, atunci îți dai seama ce ameţitoare li-s piscurile, așa este, Luciliu al meu, filozoful adevărat, filozof prin fapte, nu prin meșteșugiri istețe: se ridică uimitor deasupra tuturor, impunător, plin de adevărată măreție. Nu se ridică în vârful picioarelor și nici nu merge în degete, ca aceia care-și înalță artificial statura, voind să pară mai înalți decât sunt, ci se mulțumește cu mărimea lui. Și cum să nu fie mulțumit că a ajuns până acolo, unde soarta nu poate să-și întindă mâna? Așadar, pe deoparte el se ridică peste cele omeneşti, iar pe de alta este egal cu sine în orice situație, fie că viața i se desfăşoară un drum lin, fie că e bătută de valuri și înaintează printre piedici și greutăți.

Asemenea statornicie nu-ți pot da jucăriile astea[2] despre care vorbeam puțin mai înainte. Spiritul se distrează cu ele, dar nu folosește, și coboară filozofia de pe înălțimile ei la nivelul de rând. Nu te-aș opri să te ocupi cu ele, dar numai atunci când n-ai vrea să te ocupi cu nimic altceva. Ce e mai rău într-însele este că te fac să te încânți de ele și, sub aparența subtilității, pun stăpânire pe spirit și-l țin pe loc, atunci când îl cheamă atâtea lucruri, atunci când viața toată de-abia ți-ar ajunge să înveți unul singur: a disprețui viața. „Cum? A o conduce, vrei să spui.” Asta în al doilea rând: nu și-o conduce bine decât acela care și-a disprețuit-o. Cu bine.

1) Termenul grecesc pentru sofisme.

2) Cavillationes, sofismele.

112. Caz disperat de îndreptare morală a unui nărăvit

Și eu doresc, pe Hercule, vezi bine, ca prietenul tău să se îndrepte, cum dorești tu, și să se așeze, dar vine la mine prea anchilozat sau – și aceasta e și mai prost – prea sleit și prea ruinat de o lungă obișnuință cu viciul. Aș vrea să-ți dau un exemplu în legătură cu îndeletnicirea mea. Nu orice viță suportă altoiul: dacă e bătrână, dacă e mâncată, dacă e slabă și subțire, sau nu va prinde altoiul, sau nu-l va hrăni; acesta nu va face una cu viţa, schimbându-se după calitatea și soiul ei. De aceea altoim de obicei deasupra solului, pentru ca, dacă nu se prinde, să putem încerca și a doua oară și, repetând operația, să răsădim în pământ.

Omul despre care-mi scrii și pe care mi-l recomanzi nu are vlagă: s-a lăsat în voia viciilor. Prin aceasta el s-a secătuit și s-a împietrit totodată. Nu poate prinde la el dreapta judecată, nu poate s-o hrănească. „Dar el dorește.” Nu crede! Nu zic că te minte, dar crede el că dorește. Viața lui desfrânată i-a făcut vreun necaz, dar în curând se va împăca din nou cu ea. „Dar zice că viața asta a lui îl chinuiește.” N-aș putea spune că nu. Pe cine oare nu-l chinuiește? Oamenii își iubesc viciile și totodată le urăsc. Mă voi pronunța despre el, numai atunci când voi avea garanția că își urăşte destinul. Deocamdată, între ei nu este decât o mică neînţelegere. Cu bine.

113. Dacă virtuțile sunt sau nu viețuitoare

Dorești să-ți scriu ce cred despre această chestiune mult dezbătută la stoicii noștri, anume „dacă dreptatea, curajul, prudența și celelalte virtuți sunt niște viețuitoare”. Prin aceste subtilități am ajuns, scumpul meu Luciliu, să se creadă despre noi că ne chinuim mintea cu lucruri zadarnice și că ne pierdem vremea cu discuții care nu pot folosi la nimic. Am să fac cum dorești și am să-ți arăt care e părerea alor noștri. Dar eu declar că sunt de altă părere: socot că sunt unele lucruri care nu stau bine decât unui om încălțat și îmbrăcat grecește.[1]

Îți voi spune, prin urmare, ce a frământat pe cei vechi sau, mai bine, care sunt lucrurile pe care cei vechi le-au frământat. „Este sigur că sufletul este un viețuitor, deoarece tocmai el face ca noi să fim vieţuitoare, tocmai de la el şi-au luat numele viețuitoarele.[2] Virtutea însă nu este altceva decât sufletul care se înfățișează într-o anumită stare: aşadar este viețuitoare. Apoi virtutea pune în mișcare ceva. Nimic însă nu poate fi pus în mișcare fără un impuls. Dacă virtutea are un impuls, lucru care nu aparține decât unui viețuitor, este un viețuitor.”

„Dacă virtutea este un vieţuitor, atunci ea însăși are virtute”, zice cineva. Cum să nu se aibă pe ea însăși? Așa cum înțeleptul face totul prin virtute, tot astfel virtutea o face prin ea însăși. „Prin urmare, zice cineva, toate artele sunt viețuitoare, precum şi tot ce cugetăm și ce cuprindem cu mintea. Urmează că în acest strâmt sălaş