Mă întrebi ce s-ar răspunde la aceasta? Fiecare dintre aceste lucruri va fi viețuitor, dar nu vor fi multe vieţuitoare. De ce? Îți voi spune, dacă ai să-ți pui la contribuţie puterea de pătrundere şi de concentrare. Fiecare viețuitor trebuie să aibă o substanță. Toate acestea au un singur suflet. Așadar, luate în parte, ele pot exista, mai multe, însă la un loc nu pot exista. Eu sunt viețuitor și om, nu vei spune totuși că sunt aici doi inși. De ce? Fiindcă ar trebui să fie separați. Repet: trebuie ca unul să fie despărțit de celălalt, ca să fie doi. Ceea ce este multiplu într-unul singur se cuprinde sub aceeași natură, este, așadar, unul, Sufletul meu este vieţuitor şi eu sunt viețuitor, totuşi nu suntem doi. De ce? Fiindcă sufletul este o parte din mine. Se va număra aparte, numai când se va înfățișa de la sine; atâta vreme cât va fi o parte a altcuiva, nu va putea apărea ca altceva. De ce? Am să-ți spun: fiindcă ceea ce este altceva trebuie să fie al său, să fie propriu și întreg, de sine stătător.

Eu ți-am declarat însă că sunt de altă părere. Într-adevăr, dacă se admite acest lucru, atunci nu numai virtuțile vor fi viețuitoare, ci și contrariile lor, viciile și afectele, de exemplu mânia, teama, durerea, bănuiala. Și lucrurile vor merge și mai departe: toate părerile, toate gândurile vor fi viețuitoare, ceea ce în niciun chip nu se poate admite, căci nu tot ce-i făcut de om este om. „Ce este dreptatea?” zice cineva. Sufletul care se manifestă într-un anumit chip. Așadar, dacă sufletul este viețuitor, atunci și dreptatea este. Nicidecum, căci aceasta este o anumită atitudine a sufletului și o anumită calitate a lui. Același suflet se schimbă în felurite feluri, dar nu este alt viețuitor, ori de câte ori face altceva și nici ceea ce se săvârșește de către suflet nu este viețuitor.

Dacă dreptatea este un viețuitor, dacă curajul și celelalte virtuți sunt viețuitoare, oare încetează uneori să fie viețuitoare și apoi încep să fie din nou, sau sunt tot timpul? Virtuțile nu pot înceta. Urmează atunci că în sufletul meu trăiesc mai multe viețuitoare, nenumărate chiar. „Nu sunt multe - mi se răspunde –, fiindcă sunt legate de unul singur și sunt părțile și membrele unuia singur.” Prin urmare ne reprezentăm sufletul printr-o imagine asemănătoare cu hidra cea cu multe capete, dintre care fiecare luptă de sine, face rău prin sine. Cu toate acestea, niciunul dintr-aceste capete nu este un viețuitor, ci un cap al unui viețuitor, iar ea, hidra, este un singur viețuitor. Nimeni nu spune, când ar fi vorba de himeră[3], că leul sau balaurul ar fi vieţuitoare: acestea sunt părți de-ale ei; părțile însă nu sunt niște viețuitoare. De unde scoți atunci că dreptatea este un viețuitor?

„Acționează – mi se răspunde – și este de folos: ceea ce însă acționează și este de folos are un imbold; ceea ce are însă un imbold este un viețuitor.” Este adevărat, în caz că are un imbold al lui; dar nu e al lui, ci al sufletului. Orice viețuitor este până ce moare ceea ce a fost la început: omul, până ce moare, este om, calul e cal, câinele e câine; nu poate să se schimbe în altceva. Dreptatea, adică sufletul care se află într-o anumită stare, este un viețuitor. S-o credem. Mai târziu este viețuitor curajul, adică sufletul aflat într-o anumită stare. Care suflet? Cel care adineauri era dreptate? El e reținut în viețuitorul de mai înainte, iar în altul nu poate trece: trebuie să rămână tot timpul în acela care a fost de la început.

Pe lângă aceasta nu se poate ca un singur suflet să aparțină la două viețuitoare și cu atât mai puțin la mai multe. Dacă dreptatea, curajul, cumpătarea și celelalte virtuți sunt viețuitoare, cum vor avea un singur suflet? Trebuie ca sau să aibă fiecare câte unul, sau altminteri nu sunt viețuitoare. Nu este posibil ca un singur corp să fie al mai multor vieţuitoare. Aceasta ei înșiși recunosc. Care este corpul dreptății? „Sufletul.” Cum? Și corpul curajului care este? „Același suflet.” Dar nu este posibil ca un singur corp să aparțină la două viețuitoare.

„Dar același suflet – mi se spune – îmbracă și haina dreptății, și pe a curajului, și pe a moderației.” Asta s-ar putea întâmpla dacă în momentul în care ar exista dreptatea n-ar exista curajul și în momentul în care ar exista curajul n-ar exista moderația. Dar virtuțile sunt toate deodată. Așadar, cum vor exista ca viețuitoare în parte, când sufletul este unul singur și el nu poate să facă mai mult ca un viețuitor? În sfârșit, niciun viețuitor nu este o parte a altui viețuitor. Dreptatea însă este o parte a sufletului; așadar, ea nu este un viețuitor.

Mi se pare că-mi pierd vremea cu o chestiune limpede. De fapt, ar trebui mai mult să mă indignez decât s-o discut. Niciun viețuitor nu este o parte dintr-altul. Privește corpurile tuturor: fiecare are culoarea lui, chipul lui, mărimea lui. Printre motivele pentru care spiritul divinului creator este demn de admirație socotesc că este și acela că, în mulțimea fără de margini a lucrurilor, el nu se repetă niciodată: chiar cele care par asemenea, când le pui alături, se deosebesc. A făcut atâtea feluri de frunze: nu e una care să nu poarte un semn deosebitor. A făcut atâtea viețuitoare: niciunul nu se potrivește ca mărime cu celelalte; în orice caz, o deosebire există. El și-a impus ca, în măsura în care vieţuitoarele sunt altele, să se deosebească între ele și să nu fie egale. Virtuțile, precum recunoașteți, sunt toate egale: prin urmare ele nu sunt viețuitoare. Nu există viețuitor care să nu facă ceva prin sine; virtutea însă nu face nimic prin sine, ci împreună cu omul.

Toate viețuitoarele sunt sau raționale, cum sunt oamenii și zeii, sau iraționale, ca fiarele și ca vitele. Virtuțile sunt, negreșit,