raționale și totuși ele nu sunt nici zei, nici oameni: prin urmare ele nu sunt viețuitoare. Orice viețuitor rațional nu acționează decât dacă mai întâi este stârnit de imaginea unui lucru; apoi își ia imboldul, apoi asentimentul confirmă acest imbold. Am să-ți spun ce-i asentimentul. Să zicem că trebuie să mă plimb. Eu nu mă plimb decât după ce mi-am spus acest lucru și mi-am încuviințat această idee. Trebuie să mă așez? Numai după aceea mă așez. La virtute acest asentiment nu există.

Să presupunem că e vorba de prudență. Cum își va spune ea, încuviinţându-se: „Eu trebuie să mă plimb”? Acest lucru nu e posibil prin natura lucrurilor, căci prudența prevede pentru cel care o are, nu pentru ea. Ea nu se poate nici plimba, nici așeza. Așadar, nu admite asentiment și nu este un viețuitor rațional. Dacă virtutea este un viețuitor, el este rațional. Rațional însă nu este, prin urmare nici viețuitor. Dacă virtutea este un viețuitor, iar pe de altă parte orice bine este virtute, nu este orice bine un viețuitor? Este. Stoicii noștri așa zic. A-ți salva tatăl este un bine; a-ți rosti chibzuit părerea în senat este un bine; a hotărî cu dreptate este un bine: așadar, a-ți salva tatăl este un viețuitor și de asemenea a vorbi chibzuit este viețuitor. A ajuns să nu-ți mai poți ține râsul: a tăcea cuminte este un bine, a mânca bine este un bine: astfel și a tăcea, și a mânca sunt vieţuitoare.

Pe legea mea, nu încetez să mă distrez și să glumesc pe seama acestor subtile inepții. Dacă dreptatea și curajul sunt vieţuitoare, ele sunt, desigur, niște viețuitoare terestre. Orice viețuitor terestru suferă de frig, de foame, de sete: prin urmare dreptatea tremură de ger, curajului îi e foame, blândeţii îi e sete. Oare n-ar fi bine să întreb pe oamenii ăștia ce înfăţişare au aceste vieţuitoare? Înfățișare de om, de cal, sau de fiară? Dacă le atribuie o formă rotundă, așa cum fac cu divinitatea, voi întreba dacă lăcomia, desfrânarea și nebunia sunt și ele rotunde, căci și ele sunt viețuitoare. Dacă și pe acestea le vor face rotunde, voi întreba mai departe dacă o plimbare cuminte este un viețuitor. Vor trebui să recunoască și să afirme apoi că plimbarea este un viețuitor și anume unul rotund.

Să nu crezi că sunt primul dintre stoicii care nu vorbește după tipic, ci după mintea lui: între Cleante și elevul lui, Crisip nu sunt de acord despre ce este plimbarea aceasta. Cleante afirmă că este un impuls pornit din suflet și transmis picioarelor; Crisip zice că este sufletul însuși. De ce să nu se folosească fiecare de exemplul lui Crisip și să-și râdă de vieţuitoarele astea atât de multe, cât lumea însăși nu poate cuprinde?

„Virtuțile nu sunt, se zice, mai multe vieţuitoare și totuși ele sunt viețuitoare. Căci, precum cineva este și poet, și orator, și totuși e o singură persoană, tot așa aceste virtuți sunt viețuitoare, dar multe nu sunt. Un suflet drept, prudent, curajos, arătându-se într-un anumit fel cu fiecare virtute, este același suflet.” Problema s-a rezolvat. Suntem de acord, căci și eu recunosc că sufletul este viețuitor, propunându-mi să văd mai târziu ce argumente am să aduc în această privință; tăgăduiesc numai că acțiunile lui sunt vieţuitoare. Altminteri ar însemna că sunt viețuitoare toate cuvintele și toate versurile. Căci dacă o vorbire cuminte este o calitate și dacă orice calitate este un viețuitor, atunci vorbirea este un viețuitor. Un vers înțelept este o tate, orice calitate însă este un viețuitor, așadar versul este un viețuitor. Astfel, versul Arma virumque cano[4] este un viețuitor, despre care nu se poate spune că e rotund, de vreme ce are şase picioare. „Asta înseamnă, zici tu, o adevărată pânză de subtilități.” Când îmi reprezint solecismul, barbarismul și silogismul ca pe un viețuitor, și le atribui, ca pictorul, figura potrivită lor, mă stric de râs. Asemenea lucruri discutăm noi, încruntându-ne sprâncenele și încrețind fruntea? Nu pot măcar să rostesc aici vorba ceea a lui Caecilianus: „Ce întristătoare inepţii!”, căci sunt ridicole.

De ce nu ne ocupăm mai degrabă cu ceva folositor, de ce nu cercetăm cum am putea ajunge la virtute, care e calea ce ne duce la dânsa? Spune-mi nu că curajul este un viețuitor, ci că niciun viețuitor nu e fericit fără curaj, nu-i fericit decât dacă se înarmează împotriva întâmplării și biruie toate năpastele, meditând asupra lor mai înainte de a le înfrunta. Ce este curajul? Este reduta de neclintit a slăbiciunii omenești, cu care cine se înconjoară rezistă netulburat la acest asediu al vieții, căci se folosește de puterile și de armele proprii. Aș vrea să-ți citez aici o cugetare a lui Posidonius al nostru: „Să nu te crezi niciodată în siguranță, bazându-te pe armele întâmplării: luptă cu-ale tale. Intâmplarea nu te înarmează împotriva ei însăși. De aceea cei ce sunt gata să înfrunte duşmanul împotriva ei sunt dezarmați.”

Alexandru cel Mare prăda, e drept, și fugărea pe perși, pe hircani[5], pe indieni și câte alte neamuri cuprinde Răsăritul până la ocean, dar la uciderea[6] sau la pierderea[7] vreunui prieten stătea la întuneric, uneori deplângându-și crima, alteori jelindu-și durerea. Biruitorul atâtor regi și popoare era răpus de mânie și durere. Mai ușor reușise să aibă universul sub stăpânirea lui decât patimile. Vai, în ce mare rătăcire sunt oamenii care doresc să-și întindă peste mări și țări puterea stăpânirii, socotindu-se fericiți dacă ocupă cu oștile lor multe provincii și la cele vechi adaugă altele noi, fără a şti ce înseamnă acea imensă putere, deopotrivă cu a zeilor. A fi stăpân pe tine e stăpânirea cea mai mare.

Să mi se arate ce lucru sfânt este dreptatea care are drept scop binele altora și care nu cere de la sine decât împlinirea ei. Să n-aibă nimic de-a face cu ambiția și cu faima, ci să-și placă sieși. Fiecare să-și spună mai înainte de toate: „trebuie să fiu