drept fără gând de răsplată!” Și aceasta e puțin. Să meargă până acolo încât să-și spună: ar fi pentru mine o plăcere să mă sacrific pentru această minunată virtute. Gândul oricărui folos personal să fie cât mai departe.” Să nu te gândeşti care este răsplata unei fapte drepte: în cea mai mare măsură e dreptatea făcută. Întipărește-ți, de asemenea, în minte ceea ce-ti spuneam puțin mai înainte: nu are importanță cât de multi cunose spiritul tău drept. Cine vrea să-și facă cunoscută virtutea, nu pentru virtute lucrează, ci pentru glorie. Nu vrei să fii drept fără să ai renumele? Dar, pe Hercule, adesea va trebui să fii drept împotriva bunului tău nume. Dar și atunci, dacă ești înțelept, numele rău, ieșit de pe urma faptei bune, să te încânte. Cu bine.

 

1) Seneca işi exprimă deseori disprețul față de subtilităţile grecești și le condamnă ca pe nişte exerciții neserioase, întreceri de vană pedanterie.

2) În latineşte legătura etimologică este anima (suflare, viață) – animal (ființă însuflețită).

3) Himera, animal fabulos cu capul de leu, trupul de capră și coada de șarpe.

4) În românește: „Luptele cânt și pe-oșteanul...” E începutul primului vers din Eneida, un hexametru. De aici jocul de cuvinte: „are șase picioare”.

5) Hircanii, popor locuind în preajma Mării Caspice.

6) La beție, Alexandru cel Mare ucisese într-un moment de furie pe Clitus, unul dintre generalii săi.

7) Aluzie la durerea pe care moartea lui Hephaestion, mort la Ecbatana (324 î.Cr.) și îngropat la Babilon, i-o provocase.

114. Coruperea stilului provine din stricarea moravurilor

 

Mă întrebi de ce în unele epoci a apărut un fel de stil corupt, cum s-a ajuns la tendința talentelor anumite defecte, aşa încât uneori este la preț o expunere amplă, alteori una frântă și desfăşurându-se ca un fel de recitativ muzical? De ce uneori sunt preţuite ideile îndrăznețe, care depăşesc verosimilul, alteori propozițiile abrupte și neclare, în care trebuie să înțelegi mai mult decât se spune? De ce există epoci în care se abuzează neruşinat de metafore? Răspunsul este cel pe care-l auzi obișnuit peste tot locul și care la greci a ajuns un proverb: „Vorbirea oamenilor este ca și felul lor de viață. Așa precum felul de a vorbi seamănă cu vorbitorul, tot astfel stilul imită în cele din urmă moravurile publice, dacă moralitatea publică este în decădere și alunecă spre rafinament. Semnul desfrânării generale este dezmățul în vorbire, cu condiția ca acesta să nu se întâlnească la un om, doi, ci să fie un lucru admis și aprobat de toată lumea.

Nu este posibil ca talentul să arate într-un fel și sufletul într-altul. Dacă sufletul este sănătos, echilibrat, grav, cumpătat, atunci și spiritul este ferm și sobru. Dacă acela este putred, se molipsește și acesta. Nu vezi oare că atunci când sufletul lâncezește, trupul de-abia se târăște și-și mișcă cu greu pic rele când este sleit de vlagă, moleșirea se arată și-n mers? Că atunci când este vioi și cutezător, pasul e viu, iar când e cuprins de furii sau de mânie, care se aseamănă cu furia, mișcările trupului sunt dezordonate, de parcă omul nu merge, ci este mânat de ceva? Nu socotești că aceasta se întâmplă cu atât mai mult cu spiritul nostru, care este în întregime amestecat cu sufletul, căci acesta îl modelează, lui i se supune, de la dânsul își capătă îndreptarea?

Felul de viață al lui Mecena este prea bine-cunoscut, ca să mai fie nevoie să-l descriu acum. Se ştie prea bine cum umbla, cât de elegant era, cât de mult dorea să fie văzut, cât ținea să-și etaleze viciile. Stilul lui nu-i oare tot atât de slobod, pe cât era el de dezmățat? Vorbele lui nu sunt tot atât de ciudate, precum îi era ținuta, tovarășii, casa sau soția? Ar fi fost un om de mare talent dacă și l-ar fi condus pe o cale mai dreaptă, dacă n-ar fi căutat să se facă neînțeles, dacă n-ar fi fost, chiar și în stil, un împrăștiat. De aceea și vorbirea lui este vorbirea unui om beat, bolmojită, șovăitoare, plină de indecență. Ce este oare mai nedemn decât „râul și pădurile” lui „care se despletesc pe țărm”, sau „ară cu luntrile albia râului, răsturnând brazda de apă și lasă înapoi grădinile”? Ce să mai zic că unul „se tulbură la clipitul unei femei, guruie din buze și începe să ofteze, aşa cum sunt apucați de streche stăpânii codrului cu grumazul obosit”, sau „șleahta iremediabilă scurmă masa și carafa, ispitește casele și prin iluzii aduce moartea”. Și apoi: „Geniul casei aproape că nu e martor la sărbătorirea lui. Firele unei lumânări subțiri și prăjitura care pârâie...” „Mama sau nevasta înveşmântează vatra.” Citind aceste lucruri, nu-ți apare oare omul care trecea totdeauna prin oraş descheiat la haină? Cel care, chiar şi când ținea locul lui Augustus, în timpul lipsei acestuia, dădea consemn gărzii tot descheiat? Cel care la judecată, la tribună, la orice întrunire publică apărea înfofolit într-o haină grecească ce-i acoperea tot capul afară de urechi, așa cum vezi pe scenă în pantomima Bogătașului transfug? Care chiar când orașul, frământat și înarmat, huia de lupte civile, ieșea în public însoțit de doi eunuci, mai bărbați cu toate acestea decât el? Care avea o mie de femei, deși avea o nevastă?[1] Aceste cuvinte atât de rău construite, atât de neglijent aruncate, atât de nefiresc îmbinate arată că și moravurile lui erau nu mai puțin originale, depravate și bizare. Meritul cel mai mare care i se atribuie a fost acela că era un om blând: n-a folosit sabia, s-a abținut de la vărsări de sânge și nu și-a arătat puterea prin nimic altceva decât prin desfrânare. Dar chiar și acest merit el l-a întinat prin rafinamentele unui stil monstruos: se vede bine că nu era un om blând, ci molatic. Ţi-o arată digresiunile compoziției lui, termenii folosiți anapoda, ţi-o arată ideile uimitoare, adesea