Cărți «Scrisori către Luciliu descarcă cărți online gratis .PDF 📖». Rezumatul cărții:
Când bunăstarea își revarsă huzurul, mai întâi omul începe să se îmbrace mai îngrijit, după aceea se ocupă de mobilier, apoi tot interesul lui se îndreaptă asupra casei, pe care o mărește ca să se simtă la largul lui, ca și cum ar fi la țară: îi căptușește pereții cu marmură strălucitoare, adusă de peste mări și țări, îi dă acoperișul cu aur, o pardosește cu lespezi care egalează strălucirea plafonului. Luxul se întinde apoi la ale mesei, și aici distincția se capătă prin noutate și prin schimbarea ordinii obișnuite, aşa încât bucatele, care de regulă încheie o masă, sunt servite la început și ceea ce se dădea la început se servește la sfârșit.
Când omul se obișnuiește să disprețuiască ce-a apucat și să socotească banal tot ce este obişnuit, atunci el caută și în vorbire ce e original, dezgropând uneori și scoțând la lumină cuvinte vechi și ruginite, creând alteori cuvinte noi și folosindu-le ciudat, iar alteori – și aceasta este de câtva timp o modă – socotind ca o distincție folosirea de îndrăznețe și numeroase metafore. Sunt unii care taie propozițiile și se cred grozavi dacă nu-și termină gândul și dacă lasă pe auditor nedumerit. Sunt alții care nu ajung până la acest defect – cum e fatal să ajungă cineva care încearcă lucruri mari –, dar care iubesc acest defect. Prin urmare, acolo unde vei vedea că stilul corupt e admirat, să fii sigur că și bunele moravuri s-au abătut de la calea cea dreaptă. Așa cum ospețele fără măsură și luxul în îmbrăcăminte sunt simptomele unei societăți bolnave, tot astfel lăbărțarea stilului, dacă e răspândită, arată decăderea sufletelor din care izvorăsc astfel de cuvinte.
Să nu te mire că acest stil corupt este apreciat nu numai de galeria de rând, ci și de această lume mai distinsă: se deosebesc între ei prin îmbrăcăminte, nu prin gusturi. Minunează-te mai degrabă că sunt admirate nu numai unele forme defectuoase, ci defectul în sine. Căci așa e de când lumea: niciun talent nu e apreciat fără o binevoitoare indulgență. Arată-mi orice om de mare celebritate poftești și am să-ți spun care sunt lipsurile peste care epoca lui a trecut cu vederea, sau i le-a tăinuit cu bună-știință. Pot să-ți arăt mulți oameni talentați, cărora defectele nu le-au făcut niciun rău; altora chiar le-au folosit. Îți voi arăta, zic, oameni de cea mai mare reputație, considerați ca fenomenali, pe care, dacă cineva i-ar corecta, i-ar distruge: defectele le sunt în așa fel împletite cu calitățile, încât unele trag după ele pe celelalte. Mai adaugă că stilul nu are reguli fixe: felul de viaţă al unei societăți, care nu este niciodată prea mult același, îl schimbă.
Mulți umblă după cuvinte din alte secole: vorbesc ca-n Cele Douăsprezece Table[2]. Gracchus[3], Crassus[4] și Curio[5] li se par prea cizelaţi şi prea moderni: se întorc până la Appius[6] şi la Coruncanius[7]. Alții, dimpotrivă, neadmițând decât termenul banal și obișnuit, cad în trivialitate. Și unii, și alții sunt, în felul lor, în greșeală. A nu admite decât cuvinte pompoase, răsunătoare și poetice, evitând pe cele necesare și uzuale, este o vină tot pe atât de mare ca și cealaltă. Repet, și unul, și altul cad în greșeală: unul se gătește mai mult decât trebuie, celălalt se lasă nepăsării mai mult decât trebuie; unul își smulge și părul de pe picioare, celălalt, nici de la subsuori.
Să trecem la construcția frazelor. Și aici, câte moduri de a greși nu ți-aș putea arăta! Unii preferă o frază frântă și colțuroasă; dacă curge mai lin, o tulbură anume: nu admit o legătură fără hurducături. Energică și puternică socotesc că nu-i decât aceea care izbește urechea prin neegalitate. La alții fraza nu este compoziție, ci o modulație, atât de mult te fură şi atât de lin se desfășoară. Ce să mai spun despre fraza în care unele cuvinte sunt mereu amânate și, după ce le aștepți atâta, de-abia la sfârșit îți apar? Ce să spun despre aceea, ca a lui Cicero, de exemplu, care încetinindu-și cursul către sfârșit, înclinându-se și rămânând ușor în pantă, se sfârșește totdeauna în felul și cu încheierea așteptată?
Felul frazelor e la fel de defectuos atunci când ele sunt sărace, copilărești, rău alcătuite, mai îndrăznețe decât decența o permite, când sunt prea înflorate și prea dulcege, când nu spun nimic și nu sunt decât vorbe goale fără sens. Pe aceste defecte le introduce câte un singur ins care se bucură într-o vreme de faima celei mai alese vorbiri; ceilalți le imită, și le trec unul altuia. Astfel, pe când Sallustius era la preț, erau la modă frazele brusc tăiate, cuvintele care cădeau mai înainte de vreme, concizia obscură.
L. Arruntius[8], un om de o rară sobrietate, care a scris Istoria Războiului Punic, a fost un sallustian și a strălucit în acest gen. Găsim la Sallustius: „și-a creat o armată prin bani”, adică și-a pregătit prin bani o armată. Arruntius a îndrăgit această expresie și a folosit-o pe toate paginile. Într-un loc, el zice: „Au creat alor noștri o fugă”. În alt loc: „Hieron, regele siracuzanilor, a creat război”, iar într-altul: „aflarea acestor lucruri a creat predarea panormitanilor[9] către romani”,
Am vrut să-ți dau numai o probă: toată cartea e plină de astfel de expresii. La Sallustius ele erau rare, la acesta sunt dese și aproape peste tot. Și nu fără motiv: unul le folosea incidental, pe când celălalt le căuta. Vezi dar care sunt urmările, când cineva ia ca model defectele. Sallustius spune: „ape iernânde”; Arruntius zice în prima carte a Războiului Punic: „Vreme iernândă pe neașteptate” și în alt loc, vrând să spună că tot anul