a fost rece, zice: „Un an iernând în întregime”. În alt loc iarăși: „A trimis pe un crivăț iernând 60 de corăbii de transport, care nu duceau decât soldați și echipajul necesar”. Nu contenește să-ți vâre acest cuvânt în toate părțile. Undeva Sallustius spune: „În timpul războiului civil a căutat faimele de om drept și bun”. Arruntius n-a pregetat ca imediat să zică în prima lui carte: „Mari sunt faimele lui Regulus”.

Aceste defecte și altele asemenea, pe care i le impune cuiva imitația, nu sunt semne de desfrâu sau de corupție sufletească: ar trebui ca ele să fie proprii unui om și să fie izvorâte din firea lui, ca să zici că poți cunoaște prin ele patimile cuiva. Vorbirea unui om mânios este furioasă, a unui emoționat – prea agitată, a unui rafinat – delicată şi lâncedă. Stilul lui Mecena şi al tuturor celora care nu greșesc întâmplător, ci cu bună-ştiință și cu intenție, este la fel cu al ăstora care imită pe cei ce-și smulg părul din barbă, în totul sau în parte, care-şi tund mai scurt mustaţa sau o rad, lăsând ca restul bărbii să le crească în voie, care îmbracă haine cu culori ţipătoare sau câte o togă transparentă, care nu vor să facă nimic decât ce ia ochii oamenilor; asta irită şi atrage privirile asupra lor; vor să fie criticați, numai să fie remarcați.

Aceasta provine însă dintr-o adâncă stricăciune sufletească. Precum la băutură limba nu se împleticește atâta timp cât mintea e stăpână pe sine, cât n-o ia la vale și nu se pierde, tot astfel acest stil – şi ce este el altceva decât o beție? – nu strică decât aceluia al cărui suflet se împleticește. De aceea, îngrijeşte-te de suflet, căci dintr-însul izvorăsc gândurile, dintr-însul izvorăsc vorbele noastre, el determină ținuta, înfățișarea și mersul nostru. Dacă el este sănătos și puternic, și vorbirea noastră e robustă, energică, bărbătească. Dacă el se poticnește, târăşte totul în ruina lui.

„Când regele-i viu au toate-o voință;

Dac-a murit, ei rup legământul.”[10]

Regele nostru este sufletul. Cât timp acesta e în putere, toate celelalte stau la datorie, se supun, ascultă. De îndată ce el se clatină cât de puțin, dintr-odată totul șovăie. Atunci când el se lasă în voia plăcerilor, calitățile și acțiunile îi lâncezesc, pregetă și tânjeşte la orice sforțare.

Și fiindcă am folosit această comparație, am s-o duc mai departe. Sufletul nostru este uneori un rege, alteori un tiran. Rege, când are în vedere binele, când poartă de grija corpului ce i s-a încredintat, când nu-i poruncește nimic urât, nimic murdar. Când însă este nestăpânit, lacom, capricios, el trece într-o categorie hulită și blestemată și devine tiran. Atunci el este cuprins și mânat de patimi nestăpânite, care la început îl încântă, așa cum se bucură gloata de rând, zadarnic potolită printr-o dărnicie vătămătoare: pipăie tot ce nu poate înghiți. Când însă boala îl suge din ce în ce mai mult de puteri și când stricăciunea pătrunde până-n măduvă și-n toate fibrele, se mulțumește privind doar desfătările de care, din prea mare lăcomie, nu se mai poate înfrupta, și-și găsește plăcerea în plăcerile altora, făcându-se codoșul și martorul unei desfrânări de care, abuzând, nu mai are parte. Deși înoată în bunătăți, el nu simte atât plăcerea, cât durerea că nu-și mai umple gușa și pântecele și că nu se mai tăvălește la un loc cu toată ceata de stricați și de stricate. Stă și bocește că cea mai mare parte a fericirii lui se pierde, alungată de neputințele sale trupești.

Oare nu este, dragă Luciliu, o nebunie în faptul că nimeni dintre noi nu vede că este muritor, că-i neputincios? Nu-i nebunie că nimeni dintre noi nu se gândește că e doar un om? Uită-te la bucătăriile noastre și la bucătarii care aleargă de la un foc la altul; ai putea crede că toată zarva asta e pentru un singur pântece? Uită-te la cramele noastre și la hambarele pline cu roada a sute de ani! Ai putea crede că vinuri de atâția ani și dintr-atâtea ținuturi stau zăvorâte aici pentru un singur pântece? Privește în câte locuri se răstoarnă pământul, câte mii de pălmași ară și sapă: ai putea crede că atât în Sicilia, cât și în Africa se seamănă pentru un singur pântece? Prin urmare vom fi sănătoși și cumpătați în dorințe, dacă fiecare dintre noi se va număra ca unul singur, dacă fiecare își va cântări trupul și va fi convins că nu poate cuprinde nici prea mult, nici prea multă vreme ceva.

Nimic nu-ți va ajuta totuși la înfrânarea tuturor poftelor ca gândul stăruitor la scurtimea și nesiguranța vieții acesteia. În tot ce faci, gândește-te la moarte. Cu bine.

 

1) Terenția, soția lui.

2) Legea celor Douăsprezece Table, alcătuită în anul 450 î.Cr., era fundamentul dreptului roman. Copiii o învățau pe dinafară. Avem dintr-însa fragmente.

3) Tiberius și Gaius Gracchus, cunoscuți oameni politici, au fost și vestiți oratori, Tiberius mai potolit, Caius impetuos.

4) Lucius Licinius Crassus (140 î.Cr.-91 î.Cr.), mare orator, admirat de Cicero şi considerat de el drept cel mai talentat vorbitor din epoca premergătoare lui.

5) C. Scribonius Curio, tribun al poporului în anul 90 î.Cr., consul în 76 și apoi proconsul al Macedoniei, dotat cu o bună cunoaştere a limbii şi cu o mare ușurință în vorbire, dar fără cultură generală, fără memorie și fără ordine în vorbire. A murit în 53 î.Cr.

6) Appius Claudius Caecus, consul în anul 307 şi în 297 î.Cr., vestit prin cenzura sa, în care timp se construi Via Appia și se aduse apă în Roma. Orator demn de laudă pe vremea lui, puțini îl mai apreciau în timpul lui Cicero (Brutus 61).

7) Tiberius Coruncanius, consul în anul 280 î.Cr., primul plebeu ajuns la funcţia de pontifex maximus. Din discursurile sale nu mai rămăsese nimic pe vremea lui Cicero.

8) L. Arruntius, contemporan al lui Augustus, consul în