9) Panormitanii sunt locuitorii oraşului Panhormus (Panormus), azi Palermo.

10) Vergiliu, Georgice IV, 212–213 (trad. G. Coşbuc).

115. Frumusețea virtuților; împotriva setei de bogăție

N-aș vrea, Luciliu al meu, să te chinuiești prea mult cu vocabularul și compoziția: sunt lucruri mai însemnate de care aş vrea să te îngrijești. Întreabă-te ce scrii, nu cum scrii. Şi aceasta nu ca să scrii, ci ca să simți, ca să-ți însușești și mai bine cele ce ai simțit și, oarecum, să ți le întipărești. Ori de câte ori vei vedea la cineva o exprimare căutată și prea netezită, să știi că spiritul lui este preocupat într-o egală măsură de lucruri mici. Un spirit mare vorbeşte mai slobod şi mai netemător: în tot ce spune se vădește mai degrabă siguranță, decât îngrijire. Cunoști pe unii tineri spilcuiți, cu barba și cu părul lins, scoși ca din cutie: nu-ți pune nicio nădejde în curajul și-n tăria lor. Vorba este veşmântul sufletului: dacă ea este pieptănată, fardată și ticluită, înseamnă că și sufletul nu este curat și că are ceva nesănătos. Zorzoanele nu sunt o podoabă bărbătească.

Dacă am putea privi în sufletul unui om virtuos, ce frumoasă, ce sfântă, cât de măreț și liniştit luminoasă icoană am vedea, când aici ar străluci dreptatea, dincolo curajul, colo moderația și chibzuința! Pe lângă acestea, cumpătarea și înfrânarea, toleranța, dărnicia, blândeţea și omenia - cine-ar crede-o? - omenia, însușire rară printre oameni, și-ar revărsa asupra lui lumina lor. Prevederea și distincția, apoi, și, cea mai aleasă dintre toate, generozitatea, câtă noblețe, zei buni, câtă autoritate și câtă gravitate i-ar da! Cât de mare i-ar fi prestigiul, o încântare totodată. Nimeni n-ar spune că e vrednic de iubire, fără să adauge că-i vrednic de respect. Dacă cineva ar vedea acest chip, mai mândru și mai luminos decât se vede obișnuit printre oameni, oare nu s-ar opri minunat în loc, ca și cum s-ar fi întâlnit cu un zeu, și nu s-ar ruga în sine să-i fie îngăduit a-l privi?

Apoi, atras de bunătatea răpitoare a privirii lui, nu l-ar proslăvi, nu l-ar implora? și după ce ar contempla îndelung acest chip cu ochii blânzi, dar strălucind de un foc viu, acest chip care ne întrece cu mult și depășește măsura a ceea ce vedem obișnuit, oare n-ar rosti, sfios și minunându-se, vorbele acelea ale lui Vergiliu al nostru:

„O, cum să-ți spun eu, fecioară? Căci nu-ți e deloc a ta față

De muritoare, nici glasul de om; negreșit ești zeiţă,

Orişice-ai fi tu, ajută-ne, caznelor dă potolire!”[1]

Divinitatea va fi alături de noi și ne va ușura dacă vom voi s-o cinstim. Și ea se cinstește nu căsăpind trupuri grase de tauri, nu închinându-i obiecte de aur și argint, nu umplându-i casetele cu pitaci, ci prin voință curată și dreaptă. N-ar fi om, zic, care nu s-ar aprinde de iubire pentru ea dacă ne-ar fi dat s-o vedem. Căci acum multe ne stau împotrivă, fie că ochii ne sunt izbiți de prea marea lumină răsfrântă, fie că ei nu pot străpunge întunericul. Dar dacă, precum prin anumite leacuri vederea se ascute și se limpezește din nou, tot astfel și noi am vrea să ne eliberăm de orice piedici puterea de pătrundere a minții, am putea vedea virtutea, chiar dacă ar fi strivită de trup, chiar dacă ar fi apăsată de sărăcie, chiar dacă umilința și rușinea ar ascunde-o; am privi, zic, acea frumusețe, oricât ar fi acoperită de mizerie. Și, invers, am descoperi la fel ticăloșia și vlăguirea unui suflet muncit, oricât ne-ar împiedica strălucirea puternică a bogățiilor sclipitoare și oricât de mult lumina falsă a onorurilor sau a măririlor ne-ar lua ochii. Atunci de-abia am putea înțelege ce lucruri fără preț admirăm, ca și copiii pentru care orice jucărie este de preţ. Într-adevăr, nişte mărgele, cumpărate cu câțiva bănuți, fac pentru ei mai mult decât părinții și frații lor. „Ce diferență este între ei și noi, zice Ariston[2], decât că noi ne înnebunim după tablouri și după statui, proști mai costisitori?”

Pe ei îi încântă niște pietricele netede, găsite pe țărm și având câte ceva mai deosebit, pe noi coloane uriașe învârstate, aduse fie din nisipurile Egiptului, fie din pustietățile Africii, ca să susțină vreun portic sau vreo sală de mâncare, putând să cuprindă un popor de oameni. Ne minunăm în fața unor pereți căptușiți cu marmură subțire, deși știm ce se ascunde in dosul lor. Ne înşelăm ochii. Stropind tavanele cu aur, ce facem altceva decât ne încântăm de o minciună? Noi știm că sub aurul acela se ascunde un lemn găunos. Dar nu numai pereții sau tavanele sunt acoperite cu o podoabă subțire. Fericirea tuturor acestora, pe care-i vezi călcând semeți, este o fericire poleită. Privește mai bine și vei vedea cită ticăloșie zace sub această subțire pojghiță de demnitate. De când lucrul ăsta, care menține pe atâți demnitari și judecători, care-i face și demnitari, și judecători, banul, a început să fie în cinste, adevărata cinste a pierit. Fiindcă am devenit când negustori, când marfă de vânzare, ne întrebăm nu cum este un lucru, ci cât face. Suntem cumsecade după interes, ticăloşi, tot după interes. Ne conducem după morală, atâta vreme cât tragem vreo nădejde de pe urma ei, dar suntem gata să trecem de partea cealaltă, dacă crimele ne promit mai mult.

Prețuirea aurului și argintului ne-au transmis-o părinții, iar patima sădită în noi de mici a prins rădăcini și a crescut odată cu noi. În sfârşit, toată lumea, dezbinată într-altele, aici s-a găsit unită. Toți se închină în fața aurului, pe acesta îl doresc pentru ai lor, pe acesta îl fac dar zeilor, ca pe cel mai prețios lucru de pe pământ, atunci când vor să se arate recunoscători. În sfârşit, moravurile au ajuns până acolo că sărăcia