e un blestem și o rușine, e disprețuită de bogați și urâtă de săraci. Se mai adaugă cântecele unor poeți, care ne ațâță patimile și în care averile sunt lăudate ca unica cinste și podoabă a vieții. Zeii parcă nu pot dărui sau nu pot avea ceva mai bun.

„Se ridica pe mărețe coloane palatul lui Febus

Strălucitor de aurul scânteietor.”[3]

Priveşte-i şi carul:

„Osia de-aur era, de aur proţapul, de aur

Cercul pe margini la roți și de-argint ale spițelor șiruri”.[4]

În sfârşit, oamenii numesc epoca despre care vor să spună că e cea mai bună, epoca de aur. Nici la tragicii greci nu lipsesc personaje care își vând pe bani nevinovăţia, sănătatea sau bunul nume. „Poți spune că-s un ticălos, numai să fiu bogat.” „Cu toți se-ntreabă de-s bogat, dar nimeni de sunt bun.” „Cât ai, te-ntreb, nu de-unde vii și pentru ce.” „În toată lumea prețuiești atâta câți bani ai.” „Mă-ntrebi ce este ruşinos să ai? Să n-ai nimic.” „Doresc sau să trăiesc sărac, sau de-s sărac, să mor.” „Frumoasă moarte e să mori, avere adunând!”[5] „Banul, fericirea cea mare a neamului omenesc, căreia nu i se poate asemui nici dragostea de mamă, nici dragostea copilului drag, nici dragostea pentru părintele sfințit prin sacrificiile lui, e atât de atrăgător, încât, dacă în ochii Venerei este vreo lucire de-a lui, cu drept cuvânt ea dezlănțuie la zei și muritori iubirea.”

Îndată ce au fost rostite aceste din urmă versuri din tragedia lui Euripide, tot publicul s-a repezit ca un singur om să scoată din scenă și pe actor, și piesa. Euripide însuși sări atunci în mijlocul spectatorilor, cerându-le să aştepte și să vadă ce sfârşit va avea acest închinător al aurului. Bellerophontes[6] ispășea în acea piesă pedeapsa pe care fiecare dintre noi o ispășește în propria piesă. Căci nu există lăcomie nepedepsită, deși ea însăși își este destulă pedeapsă. Câte lacrimi, câte chinuri nu cere! Câtă nenorocire își dorește, câtă nenorocire își dobândește! Adaugă grijile de fiecare zi, care-l sfâșie pe fiecare pe măsura avutului său. Banii se păstrează cu mai mult chin decât se dobândesc. Ce plânsete, când oamenii au vreo pagubă! Pagubele ar fi ele mari, dar par și mai mari. În sfârșit, chiar dacă soarta nu le răpeşte nimic, tot ce nu dobândesc li se pare o pagubă. „Dar oamenii îl numesc pe cutare fericit și bogat și de aceea doresc să ajungă și ei la fel de bogați.” Așa este, dar ce-are a face? Există oare, crezi tu, oameni mai de plâns decât aceia care sunt și nenorociți, și invidiați? O, dacă cei ce-și doresc bogății s-ar sfătui cu cei bogați! O, dacă cei ce vânează demnități s-ar sfătui cu cei ambițioși și cu cei care au atins culmea măririi! Desigur, și-ar schimba dorințele, văzând cum aceia, condamnând vechile dorințe, își fac visuri noi. Nu este om pe care fericirea să-l mulțumească chiar și-n toiul ei. Oamenii se plâng și de proiectele și de rezultatele lor și preferă mereu ce-au lăsat în urmă.

Prin urmare, acesta-i binele pe care ți-l va face filozofia și altul mai mare nu cred că există: niciodată nu te vei plânge de tine. La această fericire atât de trainică, încât nicio furtună n-o poate clătina, nu te vor duce cuvintele măiestrit îmbinate şi vorbirea lin curgătoare: vie cum vor voi, numai sufletul să-și păstreze așezarea, să fie puternic și netemător de părerile altora, mulțumit cu sine tocmai din motivele care nemulțumesc pe alţii. Să-şi măsoare progresul prin felul său de viată și să fie convins că știe ceva numai în măsura în care nu mai are nici dorințe, nici temeri. Cu bine.

 

1) Vergiliu, Eneida I, 327, 328, 330 (trad. D. Murărașu).

2) V. scrisoarea a LXXXIX-a.

3) Ovidiu, Metamorfoze II, 1–2 (trad. M.V. Petrescu).

4) Ovidiu, Metamorfoze II, 107–108 (trad. M.V. Petrescu).

5) Citate din diferite tragedii ale lui Sofocle și Euripide.

6) Bellerophontes ucide, ca și Hercule, monștrii întâlniți, de exemplu himera. În tragedia lui Euripide, înfruntând pe zei, Bellerophontes este răsturnat de pe calul său Pegas şi condamnat să ducă o viață de plâns.

116. Pasiunile trebuie să fie cu totul îndepărtate

 

„Adeseori s-a discutat dacă este mai bine să ai pasiuni moderate sau să n-ai deloc”: ai noștri[1] le exclud, peripateticii[2] le admit, dar moderate. Cât despre mine, eu nu văd cum ar putea fi binefăcătoare sau utilă o boală nu prea gravă. Nu te teme! Nu-ți interzic nimic din cele ce nu vrei să-ți refuzi. Am să fiu înțelegător și indulgent față de lucrurile pe care le dorești și pe care le socotești fie necesare vieții, fie utile, fie plăcute: viciul îl voi exclude. Căci interzicându-ți să poftești, îți voi permite totuși să voiești, așa încât să săvârșești aceleași lucruri fără nicio teamă, pe temeiul unei iudecăți mai clare, să simți și mai mult plăcerile. Și cum să nu ai i mai mult parte de ele, atunci când vei fi stăpânul, nu robul lor?

„Dar este ceva natural, zici tu, să fiu chinuit de pierderea unui prieten: dă-mi voie să plâng, vărsând cum se cuvine lacrimi de durere. Este ceva natural să fiu mișcat de părerile oamenilor și să mă mâhnesc de vorbele lor rele: de ce să nu-mi permiți această atât de îndreptățită teamă de un rău renume?” Nu există viciu care să nu se apere. Nu e unul al cărui început să nu fie modest și rezonabil; după aceea însă se lățește din ce în ce mai mult. Dacă-i vei permite să pătrundă, nu vei mai obține încetarea lui. Orice patimă este la început neputincioasă; apoi își ia vânt și, pe măsură ce înaintează, prinde puteri: este mai ușor s-o ții departe de tine decât s-o dai afară.

Cine tăgăduiește că toate