pasiunile decurg dintr-un principiu oarecum natural? Natura este aceea care ne-a dat în seamă grija de noi înșine, dar, dacă ești preocupat de ea, aceasta devine un viciu. Natura a pus în activitățile noastre plăcerea, nu ca să urmărim plăcerea, ci pentru ca adausul ei să ne facă mai plăcute aceste activități. Dacă s-ar înfățișa singură, aceasta ar însemna desfrânare. Așadar, să ne opunem de la început viciilor, fiindcă, precum spuneam, este mai ușor să nu le primești decât să le alungi. „Dă-mi voie să sufăr puțintel, să mă tem puțintel.” Acest puțintel însă se face mare și nu se opreşte unde vrei tu. Un înțelept poate să se păstreze neatins fără nicio teamă. El va pune capăt când va voi și lacrimilor, și plăcerilor. Noi, fiindcă nu ne este ușor să ne întoarcem, este mai bine să nu înaintăm deloc. Unui tinerel care-l întreba dacă inteleptul poate să iubească, Panaetius[3] i-a răspuns, după părerea mea, foarte nimerit: „Despre înțelept, zise el vom vedea. Eu și cu tine însă, care suntem încă departe de înțelepciune, nu trebuie să cădem într-o patimă violentă, nestăpânită, la bunul-plac al altcuiva, injositoare. Căci dacă acela se îndură de noi, bunăvoința lui ne jignește, iar dacă ne disprețuiește, ne aprinde mândria. În iubire, ușurința ne dăunează la fel ca și piedicile: ușurința ne momește, piedicile ne îndârjesc. De aceea, fiindcă ne știm nevolnici, să ne astâmpărăm. Să nu ne dăm sufletul nostru slab nici în seama vinului, nici a frumuseții, nici a lingușirii, nici a altor lucruri care ne atrag amăgitor.”

Ceea ce Panaetius răspundea celui ce-l întreba despre iubire, eu o spun despre toate patimile. Cât putem, să ne ținem departe de lunecuș; chiar pe pământ uscat noi nu ne ținem prea bine pe picioare.

Ai să-mi vii acum cu cuvintele obişnuite împotriva stoicilor: „Vă puneți ca țel lucruri prea mari, prescrieți lucruri prea grele. Noi suntem niște bieți oameni, nu ne putem înfrâna de la toate: vom plánge, dar puțin; vom pofti, dar cu măsură; ne vom mânia, dar ne vom potoli,” știi de ce nu putem? Fiindcă nu suntem convinși că putem. Ba, pe Hercule, mai e și altceva aici: fiindcă ne iubim viciile, le apărăm și preferăm să le scuzăm decât să le combatem. Natura i-a dat omului destulă putere, cu condiția să ne folosim de ea, să ne adunăm toate forțele și să le îndemnăm să lupte pentru noi sau, cel puțin, nu împotriva noastră. „Nu vrem”: acesta e motivul. „Nu putem” e doar un pretext. Cu bine.

 

1) Stoicii.

2) Adepţii filozofiei lui Aristotel, aplecați îndeosebi spre științele exacte.

3) V. scrisoarea a XXXIII-a.

117. Înțelepciunea este un bine. A fi înțelept este de asemenea?

 

Mult bucluc ai să-mi mai faci și, fără s-o știi, mă bagi într-o mare discuție și într-o mare încurcătură, punându-mi astfel de întrebări mărunte, în care nici nu pot să mă despart cu inima ușoară de-ai noștri, nici nu pot fi de acord cu ei din toată inima. Mă întrebi dacă este adevărat ceea ce susțin stoicii că înțelepciunea este un bine, dar a fi înțelept nu este un bine. Mai întâi am să-ți înfățișez ce cred stoicii. După aceea, la urmă, voi îndrăzni să-mi dau și eu părerea.

Ai noștri susțin că tot ce este bine este corp, fiindcă ce este bine acționează, și tot ce acționează este corp. Ceea ce este bine este folositor, căci trebuie să facă ceva ca să fie folositor: dacă face, este corp. Ei afirmă că înțelepciunea este un bine; urmează că sunt nevoiți să afirme că ea este corporală. Dar „a fi înțelept”, zic ei, nu se află în aceeași situație. Aceasta este ceva necorporal și un accident al altcuiva, adică al înțelepciunii; prin urmare, nici nu face ceva, nici nu este de folos. „Cum așa se răspunde – nu zicem că «a fi înțelept» este un bine?” Zicem, dar raportând la termenul de care depinde, adică chiar la înțelepciune.

Ascultă acum ce se răspunde de către alții împotriva stoicilor, mai înainte ca eu să mă dau la o parte, așezându-mă pe altă poziție. „În felul acesta, zic ei, nici a trăi fericit nu este un bine.” De voie, de nevoie, trebuie să se răspundă că viața fericită este un bine, dar că a trăi fericit nu este un bine. Pe lângă aceasta, stoicilor noștri li se mai face următoarea obiecție: „Vreți să fiți înțelepți. Prin urmare, a fi înțelept este un lucru de dorit; dar dacă este un lucru de dorit este bun.” Ai noștri sunt siliți să tortureze cuvintele și să-i adauge lui expetere[1] o silabă pe care limba noastră n-o permite. Cu voia ta, eu am s-o adaug: „expetendum[2] este, zic ei, ceea ce este bine; expetibile[3] este ceea ce ne revine după ce am dobândit binele: nu este urmărit ca un bine, ci se adaugă binelui urmărit”. Eu n-am aceeași părere și cred că ai noștri ajung aici fiindcă sunt încătușați de prima afirmație și nu pot să schimbe formularea.

Obișnuim să punem mare temei pe convingerile mai înainte formate ale tuturor oamenilor, şi faptul că toți privesc la fel un lucru este pentru noi o dovadă a adevărului. De exemplu, deducem, printre altele, existența zeilor și prin aceea că credinţa în zei este înrădăcinată la toți oamenii și că nu există neam, oricât de străin de legi și de morală, care să nu creadă în anumiți zei. Când discutăm despre nemurirea sufletelor, nu mică greutate are pentru noi acordul unanim al oamenilor, fie al celor ce se tem de zeii infernului, fie al celor ce-i cinstesc. Mă folosesc aici de convingerea generală: n-ai să găsești om care să nu fie convins că înțelepciunea este un bine și că, de asemenea, a fi înțelept este un bine.

N-am să procedez ca gladiatorii învinşi: n-am să fac apel