la public.[4] Să începem a ne lupta cu armele noastre. Ceea ce se întâmplă unui obiect este oare în afara obiectului căruia i se întâmplă, sau înăuntrul obiectului căruia i se întâmplă? Dacă este înăuntrul lui, atunci este un corp în aceeași măsură ca şi cel căruia i se întâmplă. Într-adevăr, nu se poate nimic întâmpla fără o atingere; ceea ce atinge este însă corp. Dacă este în afară, atunci, după ce s-a întâmplat ceva, el s-a îndepărtat; ceea ce se îndepărtează are mișcare. Ceea ce are mișcare este corp.

Te aștepți să spun că alergarea nu-i totuna cu a alerga, căldura nu-i totuna cu a fi cald, lumina cu a luci. Recunosc că acestea sunt altceva, dar condiția lor nu este diferită. Dacă sănătatea e ceva indiferent, şi a fi sănătos este un lucru indiferent; dacă frumuseţea este ceva indiferent, și a fi frumos este indiferent; dacă dreptatea este un bine, și a fi drept este un bine; dacă ticăloşia este un rău, și a fi ticălos este un rău, precum, pe Hercule, dacă urdoarea este un rău, și a fi urduros este rău. Asta, ca să ştii că una nu poate fi fără cealaltă. Cine are înțelepciune este înțelept și cine este înțelept are înțelepciune. În așa măsură nu se poate pune la îndoială că ce e una e și alta, încât unora amândouă lucrurile li se par unul și același.

Dar, aş vrea să întreb, dacă toate lucrurile sunt fie bune, fie rele, fie indiferente, a fi înțelept în ce categorie se află? Bun, spui că nu e; rău, de bună seamă, nu e; urmează că este ceva de mijloc. Dar noi numim „de mijloc” sau indiferent ceea ce poate reveni atât celui rău, cât și celui bun, ca, de exemplu, banii, frumusețea, noblețea. A fi înțelept însă nu i se poate întâmpla decât celui bun; prin urmare, nu e un lucru indiferent. Pe de altă parte, nici rău nu e, fiindcă cel rău nu poate avea parte de aceasta; prin urmare, este un lucru bun. Un lucru pe care nu-l are decât un om bun este un lucru bun; a fi înțelept nu aparține decât celui bun; prin urmare, este un bun. „Este un accident al înțelepciunii”, mi se răspunde. Ceea ce tu numești a fi înțelept face oare înțelepciunea, sau o suportă? Fie că o face, fie că o suportă, în ambele cazuri este corp. Căci și ce este făcut și ce face este corp; dacă este corp, este un lucru bun. Într-adevăr, un singur lucru îi lipsea ca să fie bun, faptul că era necorporal.

Peripateticii susţin că nu există nicio deosebire între înțelepciune și a fi înțelept, deoarece în fiecare dintre acești doi termeni se găsește și celălalt. Într-adevăr, crezi că este cineva înțelept afară de cel care are înțelepciune?

Nu crezi că cineva care este înțelept are înțelepciune? Vechii dialectici fac aici o distincție și diviziunea făcută de ei a ajuns până la stoici. Am să-ți spun ce fel de distincție: una înseamnă ogor, alta a avea un ogor. Și cum să nu fie așa, când a avea un ogor se referă la cel care-l are, nu la ogor. Tot aşa, una este înțelepciunea, și alta este a avea înțelepciune. Cred că ai să recunoști că este aici vorba de două lucruri: ceea ce se posedă și cel care posedă ceva; înțelepciunea este posedată, cel care este înțelept posedă. Înțelepciunea este cugetul desăvârșit sau ajuns pe treapta cea mai înaltă și cea mai aleasă. Ea este de fapt o artă a vieții. A fi înțelept ce înseamnă? N-aş putea spune cuget desăvârşit, ci ceea ce revine celui ce are cugetul desăvârșit. Astfel, una înseamnă cuget bun, iar cealaltă – a avea cuget bun.

„Există, mi se spune, felurite corpuri, precum omul și calul. Pe acestea le însoțesc apoi mișcări sufletești care exprimă corpurile. Aceste mișcări au ceva propriu și separat de corp.” De exemplu, văd pe Cato plimbându-se. Aceasta mi-o arată simțurile și spiritul o crede. Ceea ce văd eu și spre ceea ce mi-am îndreptat și ochii și spiritul este un corp. Apoi zic: „Cato se plimbă”. Ceea ce exprim eu nu este, ce-i drept, un corp, ci o propoziție despre un corp, ceea ce alții numesc exprimare, alții enunțare, alții spusă. Astfel, când spunem înțelepciune înțelegem ceva corporal; când zicem „este înțelept” exprimăm ceva despre un corp. Dar e mare deosebirea dacă spui un lucru sau vorbești despre el.

Să considerăm, deocamdată, că există două lucruri, nu mă pronunț încă asupra părerii mele: ce împiedică să existe un al doilea lucru și totuși acela să fie bun? Spuneam cu puțin mai înainte că una înseamnă ogor, și alta a avea un ogor. De ce nu? Cel care posedă aparține unei naturi, și ce este posedat altei naturi: unul este om, celălalt este pământ. Dar privitor la obiectul discuției noastre, și cel care are înțelepciune, şi înțelepciunea însăşi, care este posedată, sunt de aceeași natură. Pe lângă aceasta, acolo altceva este ce posedă și altul cel care posedă; aici și ceea ce se posedă și cine posedă fac tot una. Un ogor se posedă potrivit legii, înțelepciunea potrivit naturii; acela se poate înstrăina și transmite altcuiva, aceasta nu se desparte de stăpânul ei. Prin urmare, n-ai de ce compara între ele lucruri diferite.

Începusem să-ți spun că acestea pot fi două lucruri și totuși amândouă pot fi bune, precum înțelepciunea și înțeleptul sunt două lucruri, și recunoști că amândouă sunt bune. Aşa cum nimic nu se opune ca și înțelepciunea să fie un lucru bun, și cel care posedă înțelepciunea, tot astfel nimic nu se opune ca și înțelepciunea să fie un bine, și a avea înțelepciune, adică a fi înțelept. Pentru asta vreau eu să am înțelepciune, ca să fiu înțelept. Cum oare? Nu e un bine acest lucru fără de care celălalt nu e un bine? Voi, cel puțin, spuneți că dacă vi s-ar da înțelepciunea, fără a vă putea folosi de ea, n-ar trebui