Dacă schingiuirile sunt rele, a fi schingiuit este de asemenea un rău, într-atâta încât schingiuirile n-ar mai fi rele, dacă ai suprima urmările lor. Înțelepciunea este starea unui cuget desăvârșit; a fi înțelept este exercițiul unui cuget perfect. Cum se poate să nu fie un bine exercițiul unei calități, care fără exercițiu nu este un bine? Te întreb: „Oare înțelepciunea este de dorit?” Recunoști că da. Te întreb: „Oare exercițiul înțelepciunii este de dorit?” Recunoști de asemenea, căci spui că n-ai primi-o, dacă ai fi oprit să te folosești de ea. Ceea ce este de dorit este bine. A fi înțelept este exercițiul înțelepciunii, precum al elocvenței este a vorbi și al ochilor a vedea. Aşadar exercițiul înțelepciunii este a fi înțelept. Exercițiul înțelepciunii este însă de dorit, prin urmare a fi înțelept este de dorit. Dacă este de dorit, este un bine.

De multă vreme mă condamn singur: imit pe cei pe care-i acuz și-mi stric gura degeaba cu un lucru evident. Cine se poate îndoi că, dacă arșița e un rău, și a năduși de căldură este un rău? Dacă gerul este un rău, și a tremura de frig este un rău? Dacă viața este un bun, și a trăi este un bine?

Toate acestea sunt discuții în jurul înțelepciunii, nu dinăuntrul ei, iar noi asupra ei trebuie să stăruim. Chiar dacă ne place să mai rătăcim, ea are largi și spațioase locuri de retragere. Să ne întrebăm despre natura zeilor, despre ceea ce întreține constelațiile, despre aceste atât de felurite căi ale stelelor, dacă împrejurările vieții noastre se schimbă după mișcările lor, să ne întrebăm dacă de la ele vine elanul în toate corpurile și sufletele, dacă chiar și ceea ce se numește întâmplare se supune unei legi anumite și dacă nimic în această lume nu se schimbă dintr-odată sau în afara unei ordini anumite. Aceste chestiuni se îndepărtează de formarea moravurilor, dar ele înalță spiritul și-l ridică la măreția lucrurilor pe care le tratează.

Lucrurile acestea însă despre care vorbeam cu puțin mai înainte îl reduc și-l coboară; nu-l ascut, cum credeți voi, ci-l slăbesc. Nu ne pierdem noi, rogu-vă, o vreme atât de prețioasă, pe care o datorăm unor chestiuni mai mari și mai înalte, cu lucruri nu ştiu dacă false, dar cu siguranță inutile? Ce-mi poate folosi să știu că una este înțelepciunea, și alta a fi înțelept? Ce-mi va folosi să știu că una este un bine, și a doua că nu este? Poate că-s nesăbuit, dar voi trage la sorți: ție îți urez să ai parte de înțelepciune și mie să fiu înțelept; vom fi egali.

Mai bine fă așa ca să-mi arăți calea prin care să ajung la dânsa. Spune-mi de ce trebuie să mă feresc și ce trebuie să doresc, prin ce studii să-mi întăresc sufletul șovăitor, cum să resping departe de mine tot ce mă izbește pieziș și mă târăște cu sine, cum să țin piept la atâtea rele, cum să scap de aceste nenorociri care au căzut asupra mea, cum să scap de acelea în care m-am băgat singur. Învață-mă cum să suport năpasta fără să gem și norocul fără să geamă altul, cum să nu aștept clipa ultimă și fatală, ci să mă retrag singur, când voi crede de cuviință. Nimic nu mi se pare mai ruşinos decât să-ți dorești moartea. Căci dacă vrei să trăiești, de ce dorești să mori? Iar dacă nu vrei, ce ceri zeilor ceva ce ți-au dăruit chiar de la naştere? Căci este un lucru statornicit să mori odată, chiar dacă n-ai vrea tu; iar ca să mori când voiești tu, aceasta îţi stă la îndemână. Primul lucru ți-e impus, celălalt îți este permis.

Am citit zilele acestea începutul scrisorii unui om, fără îndoială, talentat: „De-aș putea să mor odată!” Om nebun: dorești un lucru pe care-l ai. „De-aș putea să mor odată!” Probabil că tot spunându-ți așa, ai ajuns bătrân. Altminteri, ce te împiedică? Nimeni nu te ține. Scapă pe unde crezi mai potrivit. Alege-ți orice parte a naturii și spune-i să-ți dea voie să pleci. De bună seamă, elementele din care se formează lumea sunt apa, pământul, spiritul. Toate acestea sunt în aceeași măsură cauze ale vieții, pe cât sunt căi ale morții. „De-aș putea muri cât mai curând!” Acest „cât mai curând” când vrei să fie? Ce termen îi fixezi? El poate fi mai repede decât dorești. Acestea sunt cuvintele unui suflet nevolnic, care cerșește prin acest blestem mila. De fapt, cel care-și dorește moartea nu vrea să moară; de aceea cere-le zeilor viață și sănătate. Dacă ai fi dorit să mori, apoi avantajul morții este tocmai acela că omul nu-și mai dorește nimic.

Iată, Luciliu al meu, ce chestiuni să tratăm; cu acestea să ne formăm sufletul. Aceasta înseamnă înțelepciune, aceasta înseamnă a fi înțelept, nu a folosi fără astâmpăr o subtilitate cu totul deșartă la nişte biete discuții zadarnice. Soarta ți-a pus atâtea întrebări pe care încă nu le-ai dezlegat! Te ții de glume? Ce prostie este ca, atunci când ai primit semnalul luptei, să dai lovituri în vânt! În lături cu aceste arme de paradă; ai nevoie de arme adevărate. Spune-mi în ce chip nicio durere, nicio teamă să nu mă poată tulbura, cum să pot zvârli această povară a poftelor mele ascunse. Trebuie să fac ceva. „Înțelepciunea este un bun, dar a fi înțelept nu este un bun.” Iată, așa am ajuns să se spună despre noi că nu suntem înțelepți, să se ia în râs tot studiul acesta, sub cuvânt că se ocupă cu fleacuri.

Ce-ai zice, când ai afla că oamenii ăștia se întreabă dacă o înțelepciune în viitor este un bun? Mai este oare vreo îndoială, rogu-te, că hambarele nu simt recolta viitoare și că copilăria nu-și dă seama de puterile și vlaga viitoarei tinereți? Bolnavului nu-i folosește la nimic sănătatea viitoare și, de asemenea, odihna care