va veni peste câteva luni nu reface pe alergător sau pe luptător. Cine nu știe că ceva care va veni nu este un bun, tocmai prin faptul că va veni? Căci ceva care este bun este negreșit de folos, dar nu pot fi de folos decât lucrurile prezente. Dacă un lucru nu folosește nu este un bun; dacă folosește atunci este. Să zicem că am să ajung înțelept. Aceasta va fi un bun atunci când voi ajunge. Până atunci nu este. Trebuie ca ceva mai întâi să existe și apoi să fie în vreun fel. Cum, rogu-te, este un bun ceea ce încă nu e? Cum vrei să-ți dovedesc mai bine că ceva nu există decât spunându-ți că are să fie? Se vede limpede că ceva n-a venit dacă tocmai vine. Va veni primăvara: înseamnă că acum este iarnă. Va urma vara: înseamnă că acum nu e vară. Cea mai puternică dovadă că un lucru nu există încă este că va fi. Voi fi înțelept, sper, dar până atunci nu sunt. Dacă aș poseda acel bun, aş fi scutit de răul clipei de față. Voi ajunge să fiu înțelept: dintr-asta poți să-ți dai seama că nu sunt încă înțelept. Nu pot să mă bucur totodată de acel bine și să sufăr de acest rău. Aceste două lucruri, binele şi răul, nu se împacă și nu se găsesc împreună la același ins.

Să trecem peste aceste fleacuri foarte subtile și să ne îndreptăm spre ceea ce ne poate veni întru câtva în ajutor. Nu există om care, căutând îngrijorat o moaşă pentru fata lui care naște, să citească de la început până la sfârșit edictul jocurilor și programul lor[5]. Nu există om care, alergând spre locuinţa lui cuprinsă de foc, să stea și să examineze tablele de joc, ca să vadă cum să-și salveze pionul blocat. Dar, pe Hercule, ție ți se anunţă de toate și de pretutindeni: aprinderea casei, primejdia copiilor, asedierea cetății, jefuirea averilor; mai pune pe deasupra naufragii și cutremure de pământ şi tot ce mai poate fi temut. Tras in atâtea părți, ai totuși timp pentru niște lucruri care nu fac decât să distreze spiritul? Te întrebi ce deosebire este între înțelepciune și a fi intelept? Legi și dezlegi noduri, în timp ce bolovanul ţi-atârnă deasupra capului? Natura nu ne-a dat o durată de timp atât de slobodă şi largă ca să putem pierde ceva dintr-însul. Vezi cât de mult pierd chiar și cei mai chibzuiţi: o parte ți-o răpește boala ta, alta boala alor tăi, o parte ți-o iau treburile indispensabile, pe alta treburile publice; somnul își împarte viața cu noi. Din acest timp atât de redus, care trece atât de repede și care ne fură cu dânsul, la ce bun să risipim degeaba cea mai mare parte?

Adaugă acum că sufletul obişnuieşte să se desfete mai degrabă decât să se vindece, și să facă din filozofie o distracție, când ea este un leac. Nu știu ce diferență este între înțelepciune și a fi înțelept, dar știu că pentru mine nu are nicio importanță dacă știu acestea sau nu ştiu. Spune-mi: când voi învăță ce diferență este între înțelepciune și a fi înțelept, voi deveni înțelept? Pentru ce atunci stărui mai mult asupra vorbelor decât asupra faptelor? Fă-mă mai curajos, fă-mă mai liniștit, fă-mă egalul sorții, fă-mă mai presus de dânsa. Iar mai presus pot să ajung, dacă voi folosi tot ce învăţ într-acest scop. Cu bine.

 

1) „A dori.”

2) „Ceea ce trebuie dorit.”

3) „De dorit.”

4) Gladiatorul învins şi doborât la pământ ridica brațul spre publicul din tribune, cerând să fie lăsat cu viață. Spectatorii indicau învingătorului dorinţa lor, ridicând sau lăsând în jos degetul mare.

5) E vorba de afișe ale jocurilor publice.

118. Ce este binele?

 

Îmi ceri să-ți scriu mai des. Să comparăm conturile: n-ai să te poți achita. Fusese înțelegerea ca începutul să-l faci tu: tu să-mi scrii și eu să-ți răspund. Dar n-am să-ți fac dificultăți. Știu că te pot credita fără teamă, de aceea am să-ți dau pe datorie. N-am să fac totuși așa cum Cicero, prea înzestratul orator, îi spunea lui Atticus să facă: „să-i scrie, adică, ce i-o trece prin minte, chiar dacă n-ar avea nimic de scris”. Niciodată nu-i cu putință să n-am ce-ți scrie, chiar dacă aș lăsa la o parte toate acele amănunte de care sunt pline scrisorile lui Cicero: ce candidat este periclitat, cine luptă cu puterile lui și cine ajutat de alții, cine solicită consulatul, bizuindu-se pe Caesar, cine pe Pompei și cine pe punga lui[1], cât de neînduplecat este Caecilius cămătarul, de la care nici rudele n-ar putea scoate o para cu o dobândă mai mică de doisprezece la sută. E mai bine ca omul să se ocupe de defectele lui decât de-ale altora, să se cerceteze și să vadă cât de multe lucruri râvnește și nu le obține. Ceea ce este minunat, o Luciliu, ceea ce-ți dă liniște și libertate este să nu ceri nimic și să treci mai departe pe lângă toate luptele pentru mărire. Cât de plăcut este, îți închipui, ca, după ce se convoacă triburile, pe când candidații nu se mai coboară de la tribună – unul promite bani, altul lucrează prin intermediar, altul pupă mâinile celor cărora, odată ales, va refuza să le atingă mâna, și toți așteaptă înfricoșați glasul crainicului – cât de plăcut, zic, este să stai liniștit și să privești acest târg, în care nu cumperi nimic și nu vinzi nimic!

Cu cât mai mare e mulțumirea aceluia care privește nu niște alegeri de pretor sau de consul, ci acele întreceri universale, în care unii aleargă după demnități anuale, alții după măriri de durată, unii după rezultate fericite în război și triumfuri, alții după bogăție, unii după căsătorii și copii, alții după viața lor și a alor lor! Ce frumos lucru este