ca tu singur să nu ceri nimic, să nu te rogi de nimeni, ci să spui: „N-am nimic cu tine, soartă! Nu-ți dau voie să te-amesteci într-ale mele! Știu că la tine Catonii sunt respinși, iar Vatinii sunt aleși[2]. Nu-ți cer nimic.” Asta înseamnă a pune soarta la loc de rând!

Iată lucrurile pe care ni le putem scrie, iată materialul din care putem scoate mereu idei noi, când vedem în jurul nostru atâtea mii de oameni chinuiți, care, ca să obțină un succes, plini de nenorociri, se zbat să ajungă la rău prin răutate și aleargă după bunuri de care în curând vor trebui să se lepede, sau chiar să se scârbească. Căci cine, dobândind vreodată un lucru, s-a mulțumit cu ceea ce i se părea prea mult, cât timp îl dorea? Mărirea nu e lacomă, cum cred oamenii, ci nevolnică, de aceea nu satură pe nimeni. Tu socoți aceste situații înalte, fiindcă ești departe de ele; celui ce ajunge la ele, i se par însă neînsemnate. Mint: caută chiar să le depășească. Ceea ce tu crezi că este culme, nu-i decât o treaptă. Necunoașterea adevărului face mare rău tuturora. Amăgiți de zvonuri, se îmbulzesc ca la niște bunătăți. Apoi, după ce le dobândesc, și aceasta cu multe suferințe, își dau seama că sunt niște lucruri rele sau zadarnice, sau mai de puțin preț decât au crezut. Cei mai mulți admiră lucruri care-i înșală de la distanță; pentru gloată, mărirea și binele sunt tot una. Ca să nu ni se întâmple și nouă aceasta, să cercetăm ce este binele.

Interpretarea lui a fost felurită: fiecare l-a exprimat în alt fel. Unii îl definesc așa: „Binele este ceea ce atrage sufletele, ceea ce le cheamă la el”. La aceasta se obiectează pe dată: „Că atrage, bine, dar dacă ne atrage la pieire?” Știi cât de multe vicii ne momesc. Adevărul și verosimilul nu sunt totuna. Astfel, binele se unește cu adevărul, căci nu există bine care să nu fie adevărat, pe când verosimilul atrage la sine și momește; el fură pe nesimțite, cheamă, răpește. Alții au dat o altă definiție: „Binele este tot ce provoacă o tendință spre el sau ceea ce pune în mișcare o pornire sufletească ce tinde spre el”. Și acestei definiții i se aduce aceeași obiecție: Sunt multe lucruri care provoacă o pornire a sufletului și care sunt dorite spre răul celor ce le doresc. O definiție mai bună este următoarea: „Binele este tot ce provoacă spre sine o pornire sufletească conformă cu natura, și care trebuie să fie dorit numai atunci când merită să fie dorit”. În același timp el este și virtute, adică un lucru prin excelență și de dorit.

Este momentul să arăt ce deosebire există între bine și virtute. Între ale este ceva comun și inseparabil: nu poate exista bine decât acolo unde există vreo virtute și virtutea este în mod firesc binele. Care este deci deosebirea dintre aceste două lucruri? Virtutea este binele desăvârșit, prin care se împlinește fericirea vieții și în atingere cu care și alte fapte devin bune. Iată ce vreau să spun: sunt unele activități care nu sunt nici bune, nici rele, de exemplu: serviciul militar, o solie, o funcție judecătorească. Acestea, dacă sunt moral îndeplinite, încep să fie bune și, din indiferente, se transformă în bune. Binele ia naștere din însoțirea cu virtutea; ceea ce este virtuos este prin sine bun. Binele decurge din virtute, virtutea există prin sine. Ceea ce este bine a putut fi rău; ceea ce este virtute n-a putut fi decât bine.

Unii l-au definit astfel: „Bine este ceea ce este conform cu natura”. Fii atent la ce-am să spun: ce este bine este conform cu natura; nu urmează de aici că tot ce-i conform cu natura este și bine. Multe sunt conforme cu natura, dar sunt lucruri atât de neînsemnate, că nu li se potrivește numele de bine; sunt lucruri fără valoare și de disprețuit. Nu există un bine de disprețuit, oricât de neînsemnat ar fi. Căci atâta vreme cât e neînsemnat nu este un bine; când începe să fie bine, nu mai e neînsemnat.

Prin ce se recunoaște binele? Dacă este cu desăvârșire conform cu natura. Declari – spui tu – că ceea ce este bun este conform cu natura. Aceasta este o proprietate a lui. Declari că există și alte lucruri conforme cu natura, dar că nu sunt bunuri.

Atunci cum primul este un bine, și acestea nu sunt? Cum ajung ele să aibă proprietăți deosebite, când ce e mai important la ele, faptul că sunt conforme cu natura, le este comun? Probabil tocmai prin mărime. Nu este un lucru extraordinar că unele lucruri se transformă prin faptul că cresc. Cineva a fost prunc; a devenit flăcău: proprietatea lui devine alta. Primul este irațional, celălalt rațional. Prin creștere, unele lucruri nu numai că se fac mai mari, dar devin altceva.

Ceva care se face mai mare – mi se răspunde – nu devine altceva: n-are importanță dacă umpli cu vin o carafă sau un butoi; în ambele vase calitatea de vin se păstrează. Și o cantitate mică de miere, și una mare nu diferă la gust. Aduci exemple nepotrivite; la acestea găsești, într-adevăr, aceeași calitate: oricât ar crește, aceasta rămâne. Unele lucruri mărite își păstrează tot timpul natura și caracterul lor propriu. Pe altele, după mai multe creșteri, ultimul adaos le transformă și le imprimă o nouă stare, alta decât aceea în care au fost. O singură piatră face bolta, aceea care se împănează între părțile înclinate și le unește, îmbinându-le. De ce ultimul adaos, oricât de mic, face foarte mult? Fiindcă el nu mărește, ci împlineşte.

Unele obiecte, evoluând, își dezbracă forma de mai înainte și primesc alta nouă. Când spiritul se avântă prea mult în urmărirea unui lucru și, urmărindu-i creșterea, obosește, atunci începe să numească infinit ceva care a devenit cu totul altceva decât atunci când era mare, dar finit, în același chip socotim că ceva se poate divide, cu greutate, e