drept, pentru ca, în cele din urmă, dificultatea crescând, să aflăm că este indivizibil. Tot așa de la ceea ce se mișcă cu mare greutate am ajuns la imobilitate. În același chip, ceva a fost conform cu natura: creșterea l-a făcut să capete altă proprietate și l-a făcut să devină bine. Cu bine.

 

1) Aluzie la coruperea prin bani a alegătorilor.

2) Aluzie la înfrângerea lui Cato, care candida la pretură. Fu ales Vatinius, protejatul lui Caesar, personaj rău famat.

119. Cine-și domină poftele este un om bogat

 

De câte ori găsesc ceva, mă aștept să-mi spui: „Am și eu partea mea”. Eu însumi o spun. Mă întrebi ce-am găsit? Deschide sânul: câștig, nu glumă. Am să-ți arăt cum poți deveni la iuțeală bogat. Cât de mult vrei s-o afli! Și pe bună dreptate: am să te duc pe-un drum scurt la cele mai mari avuții. Ai să ai totuși nevoie de un creditor. Ca să poți face afaceri, trebuie să faci un împrumut. Dar nu vreau să te împrumuți printr-un chezaș, nu vreau ca misiții să-ți pomenească numele. Îți voi arăta un creditor ce-ţi stă la dispoziție. Vorba lui Cato: „Împrumută-te de la tine însuți”. Oricât de puțin avem, avem destul, dacă vom căuta la noi orice ne-o lipsi. Nu e, într-adevăr, nicio deosebire, dragă Luciliu, între a nu dori și a avea. În amândouă cazurile rezultatul este același: nu te vei chinui.

Nu-ți spun aceasta, ca să refuzi ceva naturii (este încăpățânată, de neînvins, își pretinde drepturile), ci ca să știi că tot ce depășește natura este de prisos, nu este necesar. Mi-e foame? Trebuie să mănânc. Dacă pâinea aceasta este neagră sau albă, naturii nu-i pasă. Ea vrea ca stomacul să fie umplut, nu desfătat. Mi-e sete? Pentru natură n-are nicio importanță dacă apa e scoasă din lacul vecin, sau ținută în multă zăpadă și răcită prin contactul cu aceasta. Ea îți ordonă un singur lucru: să-ți potoleşti setea. Că bei dintr-un pahar de aur sau de cristal, dintr-unul de murin[1], dintr-o cană tiburtină[2] sau din pumn, n-are importanţă. Ține seama de rostul tuturor lucrurilor și vei respinge ce-i de prisos. Mă zorește foamea? Voi pune mâna pe ce-mi stă în cale. Ea însăși îmi spune ce să înșfac. Flămândul nu disprețuiește nimic. Mă întrebi în ce mi-am găsit desfătarea? Frumoasă mi se pare vorba aceasta: „Înțeleptul este cel mai amarnic iubitor de bunuri naturale”. „Mă procopsiși cu o strachină goală, zici tu. Ce înseamnă asta? Eu îmi pregătisem teșchereaua, mă băteam cu mintea spre ce mare să mă avânt după afaceri, ce dări să angajez, ce mărfuri să import. A-mi recomanda sărăcia, când mi-ai promis bogăția, înseamnă să mă amăgești.” Adică tu consideri sărac pe cel căruia nu-i lipsește nimic? Datorită lui și răbdării lui, nu datorită stării lui, spui tu. Vasăzică de aceea nu-l consideri bogat, fiindcă bogăția lui nu poate sfârși? Preferi oare să aibă mult sau destul? Cine are mult dorește și mai mult, ceea ce este dovada că nu are destul. Cine are destul a atins limita, ceea ce bogatul niciodată nu poate reuși. Oare consideri că acestea nu sunt bogății, fiindcă nimeni n-a fost proscris din cauza lor, fiindcă din cauza lor nimănuia fiu-său sau nevastă-sa nu i-a dat otravă, fiindcă ele sunt la adăpost în timp de război și netulburate în timp de pace, fiindcă nici nu-i greu să le ai și nici greu să le împarți? Oare are puțin cel care are atâta cât să nu îndure de frig, de foame și de sete? Nici Jupiter nu are mai mult. Niciodată nu e puțin ce este de ajuns și niciodată nu-i mult ce nu e de ajuns.

După înfrângerea lui Darius și a indienilor, Alexandru este totuși sărac. Mint? El caută pe ce să mai pună mâna, cercetează mări necunoscute, trimite flote noi în ocean și rupe, ca să spun așa, barierele lumii. Ceea ce naturii îi este de ajuns, omului nu-i este. S-a găsit unul care, având totul, să mai dorească ceva, atât de mare este orbirea minților și atât de mare-i la fiecare, pe măsură ce se înalță, uitarea locului de pornire! Omul care mai deunăzi se certa cu alții pentru stăpânirea unui petic de pământ, acum când, atingând marginile pământului, se poate întoarce acasă printr-o lume care e a lui, este trist. Pe nimeni banul nu l-a făcut bogat; dimpotrivă, nu-i om căruia să nu-i fi sporit pofta de a-l avea. Întrebi care este pricina acestui lucru? Cine are mai mult începe să dorească a avea și mai mult. Într-un cuvânt, poți să-mi iei pe oricine dintre cei ale căror nume se pomenesc la rând cu-ale lui Crassus[3] și Licinius[4]. Să-și aducă registrele și să calculeze deodată și cât are, și cât speră să aibă: un asemenea om este, după părerea mea, sărac, după a ta, poate deveni sărac. Dimpotrivă, cel care se conduce după ce-i pretinde natura nu numai că nu ştie ce-i sărăcia, dar nici nu se teme de ea.

Dar ca să înțelegi cât de greu este să-ți restrângi avutul la măsura naturală, chiar și acesta pe care eu îl socot mai aproape de natură și pe care tu îl numești sărac are și el ceva de prisos. Când într-o casă se cheltuiesc mulți bani, când până și acoperișul e stropit cu aur, când sclavii de casă sunt mândri la chip și frumoși la vedere, mulțimea e orbită de bogății și-i răpită de ele. Fericirea tuturor acestora e îndreptată în afară. Omul pe care noi l-am sustras mulțimii și sorții este fericit înăuntrul lui. Cât privește pe cei la care o sărăcie agitată și-a însușit pe nedrept numele de bogăție, ei au avere, așa cum se spune despre noi că avem febră, când de fapt ea ne are pe noi.

De obicei, zicem invers: „Îl țin căldurile”. Tot așa ar trebui să