De aceea nu-i alt sfat pe care aș dori să ți-l fi dat mai mult decât acesta, pe care nimeni nu ți-l dă de ajuns: să măsori totul după dorințele firești, pe care le poți mulțumi fără bani sau cu puțini bani. Atâta doar: nu amesteca patimile cu dorințele. Te interesezi cum e masa, cum e argintăria, cât de potriviți și de spilcuiți sunt sclavii care aduc bucatele? Natura nu dorește alta decât să mănânci!

„Oare când setea îți arde gâtlejul, cupe de aur

Vei căuta și vei disprețui flămânzit toate celea

Numai să fie păun și calcan?”[5]

Foamea nu-i fudulă. Ea nu caută decât să se potolească. Cu ce, nu se prea îngrijeşte. Astfel de chinuri sunt ale huzurului nefericit: el se întreabă cum ar mai putea simți foamea și după ce s-a săturat, cum ar putea să se ghiftuiască, dar să nu-și umple pântecele, cum ar putea să-și facă din nou sete, după ce și-a potolit-o cu prima dușcă. Bine zice Horatius că însetatul nu ține seama cu ce pahar i se servește apa și cât de elegant i se oferă. Căci dacă crezi că are importanță cât de ferchezuit e feciorul și cât de transparent e paharul care ți se întinde înseamnă că nu ți-e sete. Printre altele, natura ne-a făcut acest bine: nu ne scârbim de ce ne este necesar.

Alegerea se întâlnește numai la ce-i de prisos. „Lucrul acesta nu-i atât de distins; celălalt nu-i prea de laudă; ăsta îmi supără ochii.” Acel creator al lumii, care ne-a fixat legile viețuirii, a procedat așa ca să putem fi tari, nu ca să fim niște alintați. Pentru întreținerea vieții toate ne sunt lesnicioase și la îndemână. Pentru gâdilarea simțurilor, totul se procură cu trudă și cu chin.

Să ne folosim, așadar, de această binefacere a naturii, socotind-o printre cele mai mari, și să ne gândim că ea nu ne-a făcut serviciu mai mare decât că tot ce dorim pentru nevoile noastre, consumăm fără silă. Cu bine.

1) Pahar de murin; așa-zisele vase murine, făcute dintr-o compoziție necunoscută nouă, aveau aspectul unor vase de cristal, diferit colorate.

2) Vase de rând, precum erau cele din Tibur (azi Tivoli).

3) M. Licinius Crassus triumvirul, tipică figură a bogătașului roman. Născut în anul 115 î.Cr., partizan al lui Sylla, consul în anul 70, el intră în asociație cu Caesar și Pompei în anul 60 și formă primul triumvirat. A fost proconsul al Siriei.

4) Un libert bogat al lui Augustus.

5) Horatius, Satire I, 2, 113.

120. Cum au căpătat oamenii noțiunea de bine și de moral

Scrisoarea ta a atins în treacăt mai multe chestiuni, dar s-a oprit la una singură pe care ai dori să o lămurim: „Cum am ajuns noi să cunoaștem binele și ce este moral?” Aceste două noţiuni la alții sunt diferite, la noi sunt numai separate. Am să-ți spun despre ce e vorba.

Unii consideră că bine este ceea ce este util. Prin urmare, ei aplică acest nume și bogățiilor, și unui cal, și vinului, și încălțămintei, atât de fără preț este pentru ei binele și până la astfel de mizerii ajung. Actul moral, socotesc ei, este acela a cărui rațiune stă la împlinirea unei datorii, precum a îngriji cu pietate de un părinte bătrân, a ajuta pe un prieten sărac, a fi curajos într-o expediție, a avea o judecată înțeleaptă și cumpătată. Noi considerăm aici două lucruri, dar provenind dintr-unul singur. Nu este bine decât ce este moral; ce este moral este firesc și bine. Socotesc de prisos să mai spun care e deosebirea dintre ele, deoarece am spus-o deseori[1]. Un singur lucru voi spune: nu ni se pare bine ceva de care te poți folosi și rău. Or, tu vezi cât de mulți oameni se folosesc rău de bogății, de noblețe, de forța lor fizică.

Acum, prin urmare, mă întorc la ceea ce vrei să discutăm: „Cum am căpătat noi pentru prima dată noţiunea binelui și a ceea ce este moral”. Pe aceasta nu ne-a putut-o da natura; ea ne-a dat elementele științei, dar nu știința. Unii zic că noi am fi ajuns întâmplător la această cunoaștere; e de necrezut să-i fi apărut cuiva printr-un accident ideea de virtute. Nouă ni se pare că ea a rezultat din observație și din comparația faptelor pe care le săvârşim de obicei: despre cunoaștere, despre actul moral și despre bine ai noștri judecă prin analogie. (Deoarece gramaticii latini au acordat drept de cetățenie acestui cuvânt, nu cred că trebuie să fie condamnat și constrâns să se reîntoarcă la locul lui de baștină[2]. Mă voi folosi deci de el nu ca de un termen admis, ci ca de unul uzitat.)

Ce este analogia? Iată! Știam ce este sănătatea trupească; pornind de aici, ne-am gândit la una sufletească. Știam despre vigoarea trupească; de aici am dedus că există și o vigoare sufletească. Unele acte de binefacere, de omenie, de curaj ne-au minunat: am început să le admirăm ca pe niște fapte desăvârșite. Printre acestea se strecurau și multe defecte, pe care apariția și strălucirea unei fapte de seamă le acoperea: pe acestea le-am ascuns. Natura îți poruncește să sporești tot ce-i de laudă. Nu-i om să nu împingă dorința de glorie dincolo de adevăr; dintr-acestea, prin urmare, am scos ideea unui bine nemăsurat.

Fabricius[3] a respins aurul regelui Pirus și a socotit că a putea disprețui avuțiile regești face mai mult decât puterea unui rege. De asemenea, când doctorul lui Pirus îi promitea că va da otravă regelui, el a sfătuit pe Pirus să se păzească de curse. A nu fi învins de aur și a nu învinge prin otravă sunt semne ale unui suflet egal de mare. Am admirat un om neobişnuit, pe care nu l-au putut îndupleca nici promisiunile regelui,