nici cele în contra regelui, un om neclintit în purtarea lui exemplară, cinstit – lucrul cel mai greu – în timp de război, un om care era convins că există ceva nepermis chiar față de dușmani și care, trăind în cea mai mare sărăcie, din care și-a făcut o podoabă, a respins la fel și avuţiile, și otrava. „Trăiește mai departe de pe urma mea, o Pyrrhus, și bucură-te de ceea ce până acum te întrista: că Fabricius nu poate fi corupt.”

Horatius Cocles a împiedicat singur trecerea strâmtă a unui pod și a poruncit să se taie orice retragere în urma lui[4], numai să se închidă dușmanilor drumul, rezistând apăsării lor până ce bârnele au început să pârâie și să se prăvălească într-o uriașă cădere. După ce a privit în urmă și a văzut că patria lui este, prin primejduirea lui, în afară de orice primejdie, zise: „Dacă cineva vrea să mă urmeze astfel, să vină!” și se azvârli în vâltoare, nu mai puțin preocupat să-și scape în apele repezi ale râului armele, decât viața. Păstrând neîntinate armele lui biruitoare, el se întoarse neatins, ca și cum ar fi venit pe pod.

Aceste fapte și altele de acest fel ne-au dat o icoană a virtuții. Voi adăuga acum ceva care poate să mire: uneori și faptele rele ne-au dat idee de ce este moral, și binele desăvârșit s-a arătat limpede din contrariul lui. Într-adevăr, viciile sunt, precum știi, învecinate cu virtuțile, și la cei mai netrebnici și mai ticăloși oameni vezi asemănarea cu binele. Astfel, risipitorul se confundă cu omul darnic, deși este mare deosebire dacă cineva știe să dăruiască sau nu știe să păstreze. Sunt mulți, Luciliu, care nu dăruiesc, ci azvârl; n-am să numesc darnic pe cineva furios pe banii lui. Nepăsarea imită amabilitatea, iar cutezanța curajul. Această asemănare ne-a silit să luăm seama și să deosebim lucruri în aparență apropiate, în realitate însă foarte deosebite.

Observând pe aceia pe care o faptă de seamă îi făcea deosebiți, am început să notăm pe cei care săvârșeau o anumită faptă cu multă însuflețire și cu mare avânt, dar o singură dată. Pe unul l-am văzut curajos în război, dar timid în for, suportând cu curaj sărăcia, dar fără demnitate jignirea: am lăudat fapta, dar am disprețuit omul. Pe altul l-am văzut binevoitor față de prieteni, măsurat față de adversari, îndeplinindu-și cu cinste datoriile publice și particulare, plin de răbdare în ce trebuie să suporte și de prudență în tot ce trebuie să facă; l-am văzut dând din toată inima, atunci când trebuia să dea, tenace, supus și ușurându-și oboseala trupului prin tăria sufletească, atunci când avea de luptat din greu.

Pe deasupra, el era totdeauna același, egal cu sine în orice faptă, bun nu numai în intenție, ci ajungând prin puterea obișnuinței nu numai să facă binele, dar să nu poată face decât binele. Am înţeles că aici este virtutea desăvârșită. Pe aceasta am împărțit-o în părți anumite: trebuia ca poftele să fie înfrânate, temerile potolite, faptele să fie prevăzute, fiecăruia să i se dea ce-i al său. Am statornicit astfel cumpătarea, curajul, prevederea şi dreptatea, și am dat fiecăreia rolul ei. Prin urmare, din ce ne-am dat seama de virtute? Ne-a descoperit-o propria ei ordine, prestigiul și statornicia ei, armonia tuturor acțiunilor între ele și măreția care se înalță peste orice. De aici am priceput acea viaţă fericită care se desfășoară în voie, în întregime stăpână pe ea. Și aceasta cum ni s-a descoperit? Îți voi spune.

Niciodată omul desăvârșit, ajuns în stăpânirea virtuții, nu și-a blestemat soarta, niciodată nu a întâmpinat întristat întâmplările: socotindu-se un cetățean și un oștean al lumii, a îndurat greutățile, ca și cum i-ar fi fost ordonate. Nu a respins nicio întâmplare ca pe o nenorocire adusă de soartă, ci a luat-o ca pe o sarcină. „Oricum ar fi aceasta, își zice, e a mea; e neplăcută, e grea: trebuie să ne luptăm cu ea.” În mod firesc, un om care niciodată n-a gemut sub povara nenorocirilor și nu s-a plâns de soarta lui a apărut ca un om mare. El s-a vădit astfel multora și a strălucit ca o lumină în întuneric, atrăgând către sine cugetele tuturor, deoarece era împăcat cu sine, senin și egal atât în fața lucrurilor omenești, cât și a celor divine. Avea un suflet desăvârșit, ajuns la cea mai înaltă culme, dincolo de care nu e altceva decât spiritul divinității, din care o parte a coborât în această ființă muritoare. Și această ființă nu-i nicicând mai divină decât atunci când se gândește la moarte și-și dă seama că omul a fost făcut ca să-și împlinească viața, că acest trup nu este o locuință, ci un loc de popas – de fapt, un scurt popas - pe care trebuie să-l părăsești, de îndată ce vezi că ești o povară pentru gazdă.

Cea mai puternică dovadă, dragul meu Luciliu, că sufletul vine dintr-un lăcaş mai înalt este că lumea în care trăiește i se pare joasă și strâmtă și că nu se teme a o părăsi. De fapt, cel care-şi amintește de unde a venit știe unde va pleca. Nu vedem oare câte necazuri ne muncesc, cât de rău ne împăcăm cu acest corp? Acum ne plângem de dureri de cap, acum de pântece, acum de piept și de gât. Uneori ne dor mușchii, alteori picioarele; acum avem diaree, acum guturai; uneori avem prea mult sânge, alteori prea puțin. Suntem supuși la încercări când ici, când colea, și suntem daţi afară. Așa se întâmplă cu cei care stau în casă străină.

Și după ce am avut parte de un trup atât de șubred, ne facem planuri veșnice și ocupăm cu speranțele noastre tot spațiul pe care se poate întinde o viață de om, nemaisăturându-ne de bani și de măriri. Ce poate fi mai nerușinat, ce poate fi mai prostesc decât aceasta? Nimic nu-i de ajuns pentru niște ființe care vor muri, ba nu, care mor. Căci în fiecare zi stăm mai aproape de ziua