Vezi cât de orbită e mintea noastră! Ceea ce numesc viitor, iată, este de față și o mare parte dintr-însul, adică atât cât am trăit, a și trecut. Greșim, deci, temându-ne de ultima zi, când fiecare dintre ele contribuie egal la moarte. Nu pasul cu care cădem sfârșiți ne creează oboseala: el numai ne-o arată. La moarte ajunge doar ziua din urmă, dar fiecare se apropie de ea. Aceea ne culege, nu ne smulge.

De aceea un suflet mare, conștient de natura sa superioară, își dă, e-adevărat, silința ca în acest post în care a fost pus, să fie cinstit și de ispravă, dar, călător grăbit, nu privește ca al lui nimic din cele ce-l înconjoară, ci le folosește ca și cum i-ar fi împrumutate. Văzând un om atât de neclintit, cum să nu ne fi răsărit în minte ideea unei naturi excepționale, mai ales când statornicia lui ne arată că este cu adevărat mare? Adevărul rămâne, minciuna nu durează. Unii sunt când Vatini[5], când Catoni. Acum zic că Curius[6] e prea puțin sever, că Fabricius[7] nu-i prea sărac, că Tubero[8] nu-i prea econom și că nu se mulțumește cu orice, acum se iau la întrecere în averi cu Licinius[9], în ospețe cu Apicius[10], în plăceri cu Mecena[11]. Cea mai bună dovadă a unui suflet corupt este neastâmpărul și zbaterea necurmată între simularea virtuților și pasiunea viciilor. „Uneori avea 200 de sclavi, alteori zece. Acum îți vorbea despre regi, tetrarhi[12] și toate măririle, acum îl auzeai: «Ce-aș vrea să am este o masă cu trei picioare, o solniță de sare curată și o togă care să mă apere de frig, fie cât de aspră». Dacă-i dădeai omului ăstuia, cumpătat și mulțumindu-se cu puțin, un milion de sesterți, în cinci zile nu mai avea nimic în pungă.”

Oamenii aceștia sunt așa cum îl descrie Horatius Flaccus[13] pe ăsta, niciodată același, ba nici măcar asemenea lui, atât de felurite îi sunt aiurelile. Am zis mulți? Aproape toți sunt așa. Nu e unul care să nu-și schimbe în fiecare zi planurile și dorințele: acum dorește să aibă o soție, acum o ibovnică; acum vrea să fie rege, acum se poartă așa încât nu-i sclav mai îndatoritor ca el; acum se împăunează, până ce stârnește invidia, acum se înjosește și se face mai mic decât cei mai umili oameni; acum zvârle, acum pune deoparte banul. Un spirit necugetat se dovedește mai ales printr-asta: se arată când într-un fel, când într-altul și – mai urât ca orice – niciodată la fel cu dânsul.

Să știi că-i mare lucru să fii unul și același. Afară de înțelept însă, nimeni nu este acelaşi; ceilalți suntem schimbători în fel și chip. Acum îți vom părea cumpătați și serioși, acum risipitori și năuci. Ne schimbăm mereu masca și luăm una contrară celeia pe care-o scoatem.

Prin urmare, impune-ți să te arăți până la sfârșit, așa cum ți-ai propus să te înfățișezi. Fă ca lumea să te poată lăuda, iar de nu, măcar să te poată recunoaște. Despre cutare pe care l-ai văzut ieri, se poate spune, pe bună dreptate: „Ăsta cine mai e?”, atât de mare e schimbarea. Cu bine.

1) Vezi scrisoarea a CXVIII-a.

2) Analogia – termen de origine greacă – este folosit fără a fi tradus în latină.

3) V. scrisoarea a XCVIII-a.

4) Actul s-a petrecut într-una din luptele cu etruscii.

5) V. scrisoarea a CXVIII-a.

6) M. Curius Dentatus, consul în luptele cu samniții și cu Pyrrhus, vestit prin cinstea sa și prin severitatea în împlinirea datoriilor.

7) V. mai sus.

8) V. scrisoarea a XCV-a.

9) V. mai sus.

10) Apicius, gastronom vestit prin risipirea averii, își puse capăt vieții, când constată că din tot ce avusese nu-i mai rămăseseră decât 10 milioane de sesterți: se considera ruinat. I se atribuie o carte de bucate, singura de acest fel la romani.

11) C. Cilnius Maecenas, intimul și consilierul lui Augustus., sprijinitorul şi prietenul celor mai mari poeți ai epocii, mai ales al lui Horatius și Vergiliu.

12) Numele prinților care conduceau provincia Iudeea sau Galatia.

13) 565 Horatius, Satire 1, 3, 11 și urm.; e vorba de Tigellinus, cântăreț sardinian prețuit de Caesar și Augustus.

121. Toate viețuitoarele au cunoștința naturii

Ai să mă cerți, văd eu, când îți voi spune la ce mărunte chestiuni m-am oprit destul de mult astăzi, și ai să-mi strigi din nou: „Ce-are a face asta cu morala?” Strigă cât vrei, căci în vremea asta eu am să-ți aduc deocamdată pe alții cu care să te răfuiești, pe Posidonius[1] și pe Arohidemos[2]: ei îți vor asculta părerile.

Apoi am să-ți spun: nu tot ce ține de morală face moravurile mai bune. Un lucru are rolul de a hrăni pe om, altul de a-l forma, altul de a-l îmbrăca, altul de a-l învăța, altul de a-l distra. Toate se referă la om, deși nu toate îl fac mai bun. Fiecare chestiune este în atingere într-alt fel cu moravurile: unele le corectează și le pun în ordine, altele le cercetează natura și originea. Când mă întreb pentru ce natura a creat pe om, de ce l-a pus în fruntea celorlalte viețuitoare, crezi că m-am îndepărtat prea mult de problema actelor morale? Nu-i adevărat. Căci, cum ai să ştii cum trebuie să fie acestea, dacă nu vei fi aflat care-i binele suprem pentru om, dacă nu vei fi pătruns natura acestuia? Numai atunci vei ști ce-i de făcut și ce nu, când