„Eu, zici tu, vreau să învăț cum să am mai puține patimi și mai puține temeri. Alungă-mi superstiția. Arată-mi că ceea ce se numește fericire este ceva neînsemnat și zadarnic și că foarte ușor i se poate adăuga o silabă”[3]. Am să-ți fac voia, am să-ți recomand virtuțile și am să biciuiesc viciile; oricât ar crede cineva că sunt exagerat și nestăpânit în această privință, nu voi conteni să urmăresc ticăloșia, să înfrânez cele mai furioase porniri, să curm plăcerile care se pot preschimba în durere, și să-mi ridic glasul împotriva dorințelor. Și cum să n-o fac când noi singuri ne-am dorit cele mai mari rele și când starea de care vorbim s-a născut din ceea ce alții ne-au urat?

Câteodată însă lasă-mă să cercetez și lucruri ce par puțin mai depărtate. Ne întrebam dacă toate viețuitoarele au simțul alcătuirii lor. Că au acest simț se vede mai ales din faptul că-și mișcă cum trebuie și ușor membrele, ca și cum ar fi fost dresate în acest scop. Nu e ființă care să nu aibă agilitate în rolul său. Meșterul își mânuiește cu ușurință uneltele, pilotul corabiei știe să sucească cârma, pictorul își fixează foarte repede multele și variatele culori de care are nevoie spre a face un portret; privirea și mâna îi aleargă ușor de la paletă la tablou. Tot astfel, o fiinţă este agilă la tot ce are nevoie. Admirăm de obicei pe actorii de pantomimă, fiindcă mâna lor este gata să exprime orice lucru și orice sentiment, și gesturile însoțesc repeziciunea vorbelor lor. Ceea ce lor le dă arta, viețuitoarelor le dă natura. Niciuna nu-și mișcă greoi membrele, niciuna nu se încurcă în folosirea lor. De îndată ce se nasc, asta fac mai întâi; cu această știință vin pe lume; se nasc învățate.

„De aceea, se spune, viețuitoarele își mișcă cum trebuie membrele lor, fiindcă dacă și le-ar mișca altfel ar simți durere.” Astfel, după spusa voastră, ele sunt silite; teama, nu voinţa lor le pune în mișcare, cum se cuvine. Aceasta este fals. Mișcările impuse sunt încete, iar agilitatea este o mișcare spontană. Nu teama de durere împinge viețuitoarele la o mișcare naturală; ele tind în mod firesc spre ea, chiar dacă durerea le oprește. Astfel, pruncul care încearcă să se țină pe picioare și să umble, când începe să-și încerce puterile cade și se ridică de atâtea ori, până ce se deprinde prin suferință cu ceea ce natura lui îi cere. Unele viețuitoare cu spatele acoperit de carapace se chinuiesc, atunci când sunt răsturnate, își scot picioarele și le sucesc, până când ajung la loc. Broasca țestoasă răsturnată pe spate nu simte nicio durere, totuși e muncită de dorința poziției ei naturale și nu contenește a se sforța și a se zbate până nu se pune pe picioare. Prin urmare, toate au simțul alcătuirii lor și de aici, folosirea atât de nestingherită a membrelor lor. Nu există dovadă mai sigură că ele vin înzestrate pentru viață cu această cunoaștere decât că nu există viețuitor nepriceput a se folosi de sine.

„Alcătuirea este conducere sufletească, ziceţi voi, stând într-un Oarecare raport față de trup.” Dar cum înțelege un prunc acest lucru atât de încurcat, de subtil și greu de înfățișat chiar vouă înșivă? Toate viețuitoarele ar trebui să se nască dialecticiene, ca să înțeleagă această definiție neclară pentru mulți oameni în toată firea. Ar fi adevărat ce-mi opui tu, dacă eu aș afirma că animalele înțeleg definiția alcătuirii lor, și nu însăși alcătuirea lor. Pricepem natura mai ușor decât o definim. Așadar, pruncul acela nu cunoaște ce este o alcătuire, dar propria sa alcătuire și-o cunoaște; nu știe ce este un viețuitor, dar simte că el este un viețuitor. Mai mult, chiar constituția lui o pricepe greoi, în linii mari și neclar. Dar chiar noi știm că avem un suflet, ce este sufletul, unde este, ce fel este sau unde, nu ştim. Așa precum noi simțim că avem un suflet, chiar dacă nu cunoaștem natura și sălașul lui, tot astfel toate viețuitoarele au simțul constituției lor.

Într-adevăr, este firesc ca ele să aibă simțul lucrului prin care simt pe toate celelalte; este firesc să aibă simțul acelui factor căruia i se supun și de care sunt conduse. Nu e nimeni dintre noi care să nu înțeleagă că există ceva care-i pune în mișcare pornirile, fără să știe ce-i aceea; el știe, de asemenea, că are o tendință, dar ce este aceea sau de unde, nu știe. Tot astfel, pruncii și viețuitoarele au simțul a ceea ce este esențial într-însele, un simț nu destul de lămurit şi bine definit.

„Spuneți – mi se obiectează – că fiecare viețuitor se acomodează mai întâi la constituția lui, că constituția omului este rațională și că de aceea omul se acomodează cu sine nu ca ființă viețuitoare, ci ca ființă raţională; într-adevăr, își este drag prin aceea că este om. Cum poate pruncul să se acomodeze unei constituții raționale, când el încă nu este rațional?”

Fiecare vârstă își are constituția ei: pruncul are o constituție, copilul alta, bătrânul alta. Cu toții se acomodează constituției în care se găsesc. Pruncul este fără dinţi: se acomodează la această constituție. I-au ieșit dinții: se acomodează acestei constituții. Chiar și firul care va da în spic are altă constituție când e fraged și abia răsărit din brazdă, alta când se înzdrăvenește și se înalță pe o tulpină, plăpândă ce-i drept, dar care-și susține propria greutate, și alta când se îngălbenește, se apleacă spre pământ și bobul i se învârtoșează: în ce constituție se găsește, pe aceea o păstrează, la aceea se adaptează. Una este vârsta pruncului, și alta a copilului, tânărului, sau bătrânului; eu însă care am fost și prunc, și copil, și tânăr sunt totuși același. Astfel, deși constituția fiecărei ființe este mereu alta, adaptarea la constituția ei este aceeași. Într-adevăr, natura îmi dă pe seamă nu un copil, un tânăr, sau un bătrân, ci pe mine. Așadar, pruncul se adaptează constituției