Mai întâi, o ființă se atașează de sine, căci trebuie să existe ceva la care să se raporteze toate lucrurile. Caut plăcerea. În folosul cui? Al meu. Prin urmare îmi port de grijă. Evit durerea. Pentru cine? Pentru mine. Prin urmare îmi port de grijă. Dacă fac totul din grija de mine, grija de mine este mai presus de orice. O au toate viețuitoarele și ea nu se dobândește, ci este înnăscută. Natura nu se leapădă, ci se îngrijește de tot ce odrăslește. Și fiindcă cea mai sigură îngrijire este cea care vine mai de aproape, fiecare e dat în seama lui însuși. Așadar, așa cum am spus în cele de mai sus, chiar și ființele plăpânde la ieșirea din pântecele mamei lor, sau oricum născute, cunosc pe dată ce le este dăunător și se feresc de ce le pricinuiește moartea. Cele care sunt expuse păsărilor care trăiesc din vânat se tem chiar și de umbra răpitoarelor care zboară deasupra lor. Niciun viețuitor nu intră în viață fără frica de moarte.

„Cum - mi se spune o ființă de-abia născută poate să-și dea seama de un lucru care-i priește sau care-i provoacă moartea?” Mai întâi întrebarea e dacă-și dă seama, nu cum își dă seama. Iar că-și dă seama se vede bine din faptul că, dacă ar fi conștientă, n-ar face nimic altceva în plus. Pentru ce găina nu fuge de păun și de gânsac, când de uliu, care-i cu mult mai mic și pe care nici măcar nu-l știe, fuge? Pentru ce puii se tem de pisică, iar de câine nu? Se vede bine că au cunoștință de ce le face rău, nu o cunoștință dobândită din experiență, căci ei se păzesc mai înainte de a putea face orice încercare.

În sfârșit, ca să nu crezi că aceasta se datorește întâmplării, ele nu se tem de altceva decât trebuie și nici nu uită vreodată să se păzească și să-și poarte de grijă: fuga de ce le primejduiește este necontenită. Pe lângă aceasta, nu devin mai timide cu vremea. Din aceasta se vede bine că ele nu ajung aici prin experiență, ci printr-o dragoste de sine naturală. Ceea ce experiența te învață vine târziu și e felurit; ceea ce natura ne dăruiește este egal la toți și imediat.

Dacă totuși stărui, îți voi spune cum fiecare viețuitor își dă silința să înțeleagă ce-i este primejdios. El știe că este făcut din carne. Prin urmare, de îndată ce-și dă seama cu ce se poate tăia carnea, cu ce se poate arde sau zdrobi, care sunt viețuitoarele înarmate spre a-i dăuna, își face despre ele o imagine ca de ceva potrivnic, duşmănos. Lucrurile acestea sunt legate între ele: el are dragoste de sine și caută tot ce-i ajută și, în același timp, se înfricoșează de tot ce i-ar putea dăuna. Pornirile spre ce este folositor sunt naturale, repulsia față de ce este potrivnic e naturală. Preceptele naturii se execută nedictate de nicio cugetare, de niciun plan.

Nu vezi cât de mare este măiestria albinelor în construirea stupilor? Cât de bine se înțeleg ele în înfruntarea și repartizarea unei munci împărțite? Nu vezi cum niciun muritor n-ar putea imita pânza de păianjen, câtă muncă cere întinderea firelor, unele întinse drept ca o urzeală, altele trase în cercuri din ce în ce mai rare? Cum cele mai mici animale – pânza e întinsă spre pieirea lor – se prind într-însa ca într-o plasă? Arta aceasta e înnăscută, nu se învață.

Prin urmare, niciun viețuitor nu-i mai învățat decât altul. Observă că pânzele păianjenilor sunt la fel și la fel este la un fagure deschizătura tuturor unghiurilor. Nefixat și neegal este ceea ce creează arta; ceea ce natura împarte este deopo Și nimic nu ne-a dat ea mai mult ca grija de dânsa și cunoașterea ei. De aceea tocmai viețuitoarele încep în același timp și să învețe, și să trăiască. Nu-i de mirare că se nasc cu o însușire fără de care degeaba s-ar naște. Natura a pus primul mijloc de conservare în atașamentul și în dragostea de sine. Ființele nu puteau trăi decât dacă voiau. Acest lucru nu era folositor în sine, dar fără el nimic n-ar fi folosit. De altminteri, la niciun viețuitor n-ai să vezi disprețul de sine și nici măcar nepăsarea de sine. Chiar animalele necuvântătoare cele mai proaste, oricât de amorțite sunt în altele, la trăit se pricep. Vei vedea ființe care nu sunt de folos nimănui, dar nu-și uită o clipă de ele. Cu bine.

1) V. scrisoarea a XXXIII-a.

2) Filozof stoic din secolul al II-lea î.Cr.

3) Ne-fericire.

122. Împotriva acelora care răstoarnă rânduielile naturii proprii

Ziua descrește și s-a micșorat binișor, dar cineva care s-ar trezi odată cu dânsa, ca să zic așa, ar avea timp destul. Mai ai de ispravă și mai de treabă este acela care de-abia așteaptă să se lumineze de ziuă. Cel care zace pe jumătate adormit până ce se înalță soarele și începe să se trezească la amiază este un păcătos. Și totuși pentru mulți asta înseamnă cu noaptea-n cap. Sunt oameni care răstoarnă rostul zilelor și nopților și nu-și deschid ochii, îngreuiați de cheful din ajun, mai înainte de a se înnopta. Așa cum se zice că se întâmplă cu aceia pe care natura, cum zice Vergiliu, i-a pus la antipodul ținuturilor noastre:

„Zorile roșii la noi când, suflă cu roibii cei umezi,

Galben începe la ei să-și stingă luminile-Amurgul”[1].

Tot astfel este nu ținutul, ci viața acestora: pe dos decât a tuturor. Există oameni la antipozi în același oraș, care, cum zice Cato[2], „n-au văzut niciodată nici răsăritul și nici apusul soarelui”. Socotești că acești oameni care nu știu când să trăiască,