știu cum trebuie să trăiască? Și apoi se mai tem de o moarte în care s-au îngropat de vii! Sunt siniștri ca niște păsări de noapte. Oricât își petrec nopțile în băuturi și în parfumuri, oricât își pierd tot timpul treziei lor pidosnice în ospețe bogate, nu benchetuiesc, ci-și fac comândul. Dar prăznuirea morților se face cel puțin ziua. Dimpotrivă, pentru cel care muncește, nicio zi, pe Hercule, nu este lungă. Să ne prelungim viața: rostul și dovada ei este munca. Să restrângem noaptea și să trecem ceva dintr-însa asupra zilei.

Păsările păstrate pentru ospețe sunt ținute la întuneric ca, nemișcându-se, să se îngrașe repede; tot așa celor ce zac în nemișcare grăsimea le năpădește trupul lenos și slănina puhavă le crește în umbra cea grea. Trupurile acestor oameni, care s-au dedicat întunericului, sunt hidoase la vedere. Culoarea lor este mai suspectă ca a celor storși de boală: lâncezi și fără vlagă sunt palizi la față și, deși vii, carnea le este ca de mort. Aș zice totuși că aceasta e cea mai mică nenorocire. Întunericul sufletului lor e cu mult mai mare. Acesta este amorțit, este înceţoşat și invidiază până și pe orbi. Căci cine a avut vreodată ochi ca să nu-i deschidă decât la întuneric?

Întrebi cum se produce în suflet această perversiune de a nu suferi ziua și a petrece toată viața noaptea? Toate viciile luptă în contra naturii, toate se abat de la ordinea cuvenită. Aceasta e și ținta desfrânării: a se bucura de tot ce e stricăciune și nu numai a părăsi calea cea dreaptă, dar a se depărta cât mai mult de ea, iar până la urmă a se ridica împotriva ei. Nu ți se pare că trăiesc împotriva naturii aceia care beau pe nemâncate, înghit vinul pe stomacul gol și vin la masă chercheliți? Este totuși un nårav, obișnuit la tinerii care se ocupă cu sporturile, ca, la baie, chiar de la intrare, să consume - printre alți semeni de-ai lor în pielea goală – băuturi, ba chiar să bea din gros, ca pe urmă să-și șteargă sudorile, pe care și le-au pricinuit cu băuturi dese și calde. A bea după prânz, sau după cină este vulgar. Asta o fac doar ţăranii și cei care nu știu ce-i adevărata plăcere. Pe ei îi încântă vinul cela curat, care nu înoată prin mâncare și care pătrunde nestingherit în vine; beția ceea care te pătrunde pe inima goală e un deliciu.

Nu ți se pare că cei care-şi schimbă veşmintele cu cele ale femeilor trăiesc împotriva naturii? Nu trăiesc împotriva naturii cei care caută să-și păstreze frågezimea copilăriei la o vârstă nepotrivită? Ce poate fi mai crud sau mai jalnic? Ca să poată suporta multă vreme un bărbat, cineva n-are să mai fie bărbat? Și când sexul lui ar fi trebuit să-l scape de această ocară, nici vârsta oare nu-l va scăpa?

Nu trăiesc împotriva naturii cei care doresc iarna trandafiri și care, folosind apă călduţă și dând căldură potrivită, capătă în miezul iernii crini, floarea primăverii? Nu trăiesc împotriva naturii cei care plantează livezi în vârful turnurilor, cei care au pe acoperișul caselor și în vârful lor copaci ce se clatină, cu rădăcinile înfipte acolo unde cu greu ar fi putut să-și înalțe creștetul? Nu trăiesc împotriva naturii cei care-și trântesc temeliile termelor în apa mării și nu li se pare că înoată elegant decât dacă bazinele lor cu apă caldă sunt bătute de valuri și furtuni?

De îndată ce și-au propus să dorească totul împotriva mersului firii, nu le rămâne decât să se abată cu totul de la dânsa. Se luminează de ziuă? Acu-i de dormit. Este liniște? Acum să ne facem exercițiile, să ne plimbăm în lectică, să mâncăm. Se apropie zorii zilei? E timpul să cinăm. Nu se cade să facem la fel cu mulțimea. Este un lucru josnic să mergi în viață pe un drum bătut și cunoscut. Ziua obișnuită nu-i pentru noi. Să ne facem o dimineață proprie, una personală.

Pentru mine aceștia sunt un fel de morţi. Cât de puțin departe de înmormântare – una strașnică, nu așa – sunt cei care trăiesc printre făclii și lumânări? Îmi amintesc că viața asta o trăiau în aceeași vreme mulți oameni, printre care și Acilius Buta, fostul pretor. Când i-a destăinuit lui Tiberius sărăcia lui – mâncase până atunci o imensă avere -, acesta îi zise: ,,Te-ai trezit târziu!” Montanus Iulius[3], un poet suportabil, cunoscut prin prietenia lui cu Tiberius, care s-a răcit după aceea, recita odată un poem în care-i tot trăgea cu răsărituri și cu apusuri de soare. Cineva se arăta indignat că poetul recitase o zi întreagă și spunea că n-are să mai calce niciodată pe la declamațiile lui[4]. Dar Natta Pinarius[5] zise: „Mai generos nu pot fi: iată sunt gata să-l ascult de la răsăritul până la apusul soarelui”. Și cum recita versurile: „Febus începe să arunce arzândele flăcări. Ziua cea rumenă începe să se reverse. Biata rândunică începe s-aducă mâncare la cuibul cel gureș și, mărunțind-o cu gura-i delicată, o împarte.” Varus, cavalerul roman, tovarăşul lui Vinicius și vânător de mese bune, pe care le merita prin limba lui răutăcioasă, zise: „Și Buta începe să doarmă”. Apoi, cum acela recită înainte „păstorii și-au adunat turmele în staule. Noaptea cea grea începe să-și întindă tăcerea peste pământul ațipit”, Varus zise: „Ce zice? S-a făcut noapte? Mă duc să-l salut pe Buta!” Nimic nu era mai cunoscut ca viața acestui om, dusă în sens contrar. Precum am spus, pe vremea aceea mulți duceau această viață.

La unii cauza acestui fel de viață este nu că ei socot că noaptea ar avea vreun farmec deosebit, ci fiindcă nu le place nimic [...][6], fiindcă pentru o conștiință muncită lumina este apăsătoare, fiindcă pentru cine dorește sau disprețuiește totul, după cum costă bani mulți sau puțini, lumina, care nu costă nimic, este nesuferită. Pe lângă aceasta, desfrânații vor ca,