atâta cât trăiesc, felul lor de viață să fie discutat de toată lumea, căci, dacă nu se vorbește despre ei, socotesc că-și pierd vremea degeaba. Așadar, se simt rău ori de câte ori fac ceva despre care nu se vorbește. Sunt mulți cei care-şi mănâncă averile, mulți cei care au ibovnice. Pentru a-ți căpăta un nume printre ei, trebuie să faci nu numai o faptă desfrânată, ci una de pomină: într-un oraș atât de ocupat cu altele, o ticăloșie obișnuită nu ajunge de poveste.

L-am auzit pe Pedo Albinovanus[7] povestind – era un minunat povestitor – că ședea odată deasupra locuinței lui Spurius Papinius, unul din ceata asta a huhurezilor. „Aud, zice el, pe la al treilea ceas din noapte[8] niște plesnituri de bice. Întreb ce este. Mi se spune că Papinius ia socotelile. Aud pe la ora a șasea din noapte un răcnet violent. Întreb ce este. Mi se spune că își exercită vocea. Întreb pe la ora a opta din noapte ce înseamnă acel huruit de roți. Mi se spune că pleacă să se plimbe. Către dimineață, un du-te vino: se strigă feciorii, se îmbulzesc chelarii, bucătarii. Întreb ce este. Mi se spune că și-a cerut vinul îndulcit cu miere și grâul, și că a ieșit din baie.” „Foarte rar, zice cineva, se întâmpla să nu cineze pe lumină, căci este foarte cumpătat; el noaptea și-o mânca, altceva nimic.” De aceea, pesemne, unora care spuneau despre dânsul că-i avar și că-și mănâncă de sub unghie, Pedo le spunea: „Își mănâncă și uleiul”[9].

Nu trebuie să te miri că descoperi atâtea proprietăți ale viciilor: sunt deosebite, au nenumărate fețe, felurile lor nu se pot cuprinde. Calea binelui e simplă, a strâmbătății e întortocheată și are oricâte cotituri vrei. Așa se întâmplă și cu moravurile: purtările acelora care urmează natura sunt simple, limpezi, prea puțin deosebite între ele; ale ăstorlalți sunt foarte complicate; nu se aseamănă nici cu ale tuturor, nici între ele.

Cauza de căpetenie a acestei boli mi se pare că este disprețuirea felului obișnuit de viață. Așa cum ei se deosebesc de ceilalți prin ținută căutată, prin eleganța ospețelor, prin luxul echipajelor, tot astfel vor să se deosebească chiar și prin rânduirea timpului. Nu vor să păcătuiască în mod obişnuit, căci răsplata păcătuirii lor este ocara lumii. Pe aceasta o caută toți oamenii ăștia care, ca să zic așa, trăiesc pe dos.

De aceea, Luciliu, trebuie să ținem calea pe care ne-a prescris-o natura și să nu ne depărtăm de ea. Pentru cei care o urmează, totul este ușor și lesnicios. Viața celor ce merg în contra ei este ca și cum ar vâsli în contra apei. Cu bine.

 

1) Vergiliu, Georgice I, 250 (trad. G. Coşbuc).

2) E vorba de Cato Cenzorul. Cuvintele se găsesc în Cicero, De finibus bonorum et malorum II, 8.

3) Montanus Iulius, poet epic și elegiac, contemporan cu Ovidiu, amintit de acesta în Pontice IV, 10, 11.

4) În primul secol d.Cr. se răspândește moda „lecturilor publice” (declamationes), la care scriitorul închiriază sala, își invită prietenii, cunoscuții etc. și face din opera literară un spectacol monden.

5) Natta Pinarius, amintit de către Tacitus (Anale IV, 34), ca acuzator al lui Cremutius Cordus, care în opera sa îl numise pe C. Cassius „ultimul dintre romani”; client al lui Seianus.

6) Aici este o lacună în text.

7) Pedo Albinovanus, poet epic și epigramist, contemporan cu Ovidiu.

8) Timpul se calcula, ziua, de la răsăritul soarelui și până la căderea nopții, noaptea, de la venirea nopții până la răsăritul soarelui; a treia oră din noapte este aproximativ ora 9 seara.

9) Căci el arde toată noaptea.

123. Să ne obișnuim cu simplitatea vieții; să disprețuim pe susținătorii plăcerilor

 

Am ajuns în puterea nopții la vila mea din Alba[1], zdrobit de un drum mai mult greu decât lung. Acolo nimic gata, afară de mine. Așadar, mă trântesc obosit într-un pat și socotesc o binefacere zábava bucătarului și a pitarului. Căci vorbesc cu mine și-mi spun că niciun lucru nu e greu dacă-l iei în ușor, și că nu există lucru supărător dacă nu-l faci tu singur astfel, supărându-te. Pitarul meu nu are pâine? Dar are vechilul meu, are portarul, are țăranul. „Rea pâine”, zici tu. Așteaptă! Se va face bună. Foamea ți-o va face proaspătă și albă. De aceea nu trebuie să mănânci, mai înainte ca ea să-ți dea ordin. Voi aștepta, dar, și nu voi mânca mai înainte fie de a avea o pâine bună, fie de a înceta să-mi fie silă de una rea.

Este necesar să te obișnuiești cu puțin. Multe greutăți, fie de loc, fie de timp, se vor ridica potrivnice chiar și în calea celor bogați și făcuți pentru desfătări. Nimeni nu poate avea ce vrea, dar poate să nu vrea ce nu are și să se folosească voios de ce i se oferă. O parte bună din ce înseamnă libertate este un stomac ascultător care poate să rabde un accident neplăcut. Nu-ți poți închipui câtă plăcere simt din cauză că oboseala mea se obișnuiește cu ea însăși: nu-mi trebuie nici unsori, nici baie, nici un alt leac decât timp, căci ceea ce truda adună, odihna risipește. Cina aceasta, oricum va fi ea, e mai plăcută ca un banchet inaugural.

Într-adevăr, am făcut o experiență sufletească pe loc, și de aceea mai naturală și mai adevărată. Atunci când sufletul se pregătește și-și impune răbdare, nu se vede așa de bine care-i adevărata lui tărie. Cele mai sigure dovezi sunt cele pe care le dă pe nepregătite, și anume dacă privește supărările nu numai liniștit, dar și împăcat, dacă nu se înfurie și nu se supără, dacă prin lipsa lui de dorințe înlocuiește ceea ce trebuie să cheltuiască și dacă se gândește că