Nu ne dăm seama de zădărnicia multor lucruri, decât atunci când încep să ne lipsească. Într-adevăr, ne foloseam de ele, nu fiindcă aveam nevoie, ci fiindcă le aveam. Și cât de multe ne mai agonisim, fiindcă și le-au agonisit alții, fiindcă le afli la cei mai mulți! Printre cauzele nenorocirilor noastre este și aceea că trăim luându-ne după alții: nu ne conducem după raţiune, ci ne lăsăm furați de felul de viață obișnuit. Un lucru pe care, dacă l-ar face câțiva, n-am vrea să-l imităm, atunci când încep să-l facă mai mulți, îl facem și noi, ca și cum ar fi mai frumos, fiindcă e mai des întâlnit. Când rătăcirea devine generală, ea este pentru noi calea cea bună.

În ziua de azi nu mai călătoreşte nimeni decât dacă drumul îi este deschis de cavaleri numizi, decât dacă o ceată de alergători îi merge înainte: e o rușine să n-ai pe nimeni, care să dea la o parte din drum pe cei ce-ți ies în cale și să arate, stârnind un nor de praf, că vine un om de seamă. Azi toată lumea are catâri care duc obiecte de cristal, vase murine sau cizelate de mâna unor mari artiști: e o rușine să pari că n-ai decât bagaje care se pot izbi fără grijă. Sclavii de casă ai ăstora nu călătoresc decât unși pe față, pentru ca soarele sau frigul să nu le strice pielea fragedă: este o rușine ca în alaiul sclavilor tăi să nu fie niciunul a cărui față sănătoasă să n-aibă nevoie de unsori.

Să ne ferim a sta de vorbă cu acești oameni: ei sunt cei care transmit viciile și le propagă peste tot. Se părea că cel mai rău soi de oameni e al acelora ce poartă vorbele; sunt unii care poartă viciile. Conversaţia cu dânșii ne face mare rău. Chiar dacă nu izbutește dintr-odată, ea ne lasă în suflet sămânța și ne urmărește chiar și după ce ne-am despărțit de ei, răul având să răsară după aceea. Așa precum cei care aud o orchestră păstrează în urechi modulația și dulceața melodiilor care le tulbură gândurile și nu le dă voie să se concentreze la ceva serios, tot așa vorbele lingușitorilor și ale celor ce ne laudă metehnele stăruie dincolo de clipa în care le auzim. Nu-i ușor să alungi din suflet un glas măgulitor: te urmărește, stăruie și revine din timp în timp. De aceea să ne astupăm urechile la vorbele înșelătoare chiar de la început. Căci de îndată ce pătrund și găsesc ascultare, capătă și mai mult curaj. Apoi ajung să-ți grăiască astfel: „Virtutea, filozofia, dreptatea sunt vorbe goale. Există o singură fericire: să ții la viață. A mânca, a bea, a te bucura de averea ta: asta înseamnă a trăi, asta înseamnă a-ți aminti că ești muritor. Zilele se scurg și viața se trece fără întoarcere. Mai stăm la îndoială să ne înțelepțim? La ce bun să pui stavilă, atâta timp cât poți și cât dorești, plăcerilor de care nu vei avea parte tot timpul? Ce-ți folosește s-o iei înaintea morții își să-ți interzici tu tot ce ea îți va răpi? Drăguță n-ai, efeb care să stârnească invidia ibovnicei nu; ești treaz în fiecare zi; cinezi așa de parcă ar fi să dai socoteală lui taică-tău. Asta nu înseamnă a trăi, ci a participa la o viață care nu e a ta. Ce nebunie să agonisești averi pentru urmașul tău, iar ţie să nu-ți îngădui nimic, pentru ca o moștenire mare să-ți facă dintr-un prieten un duşman! Într-adevăr, cu cât va dobândi mai mult, cu atât mai mult se va bucura de moartea ta. Pe morocănoșii și încruntații ăștia, cenzori ai vieții altora, dușmani ai propriei vieți, pe acești pedagogi publici nu da niciun ban și nu șovăi să dorești mai degrabă un trai bun decât un bun nume”.

Fugi de aceste glasuri așa cum fugea Ulise[2] de cele pe lângă care n-a vrut să treacă decât legat. Au aceeași putere: despart pe om de patria lui, de părinți, de prieteni, de virtuți și, printr-o speranță nemernică, îi zdrobesc o viață, vrednică de plâns, de n-ar fi ticăloasă!

Nu este mai bine să urmezi drumul cel drept și să ajungi acolo unde în cele din urmă plăcutul se confundă cu moralul? Aici vom putea ajunge dacă vom ști că sunt două feluri de lucruri: unele care ne cheamă la ele și altele care ne pun pe goană. Ne cheamă averile, plăcerile, frumusețea, ambiția și tot ce-i ademenitor și surâzător. Ne pun pe goană efortul, moartea, durerea, umilirea, traiul prost. Trebuie, așadar, să ne formăm așa încât să nu ne temem de acestea și să nu râvnim la celelalte. Să ne străduim în direcție opusă: să fugim de ce ne atrage și să ne îndreptăm spre ce ne lovește. Nu vezi cât de deosebit este mersul celor care coboară de al celor care urcă? Cei care merg la vale își dau trupul pe spate, cei care merg la deal și-l apleacă înainte. A-ți lăsa la coborâre greutatea înainte și la urcuș pe spate înseamnă a face casă bună cu viciul. Spre plăceri cobori, la greu și la trudă trebuie să urci. Aici trebuie să ne opintim, dincolo să punem frâna.

Crezi că spun prin aceasta că sunt primejdioși urechilor noastre numai aceia care laudă plăcerea[3], care vâră în noi frica de durere, lucru și altminteri de temut? Socotesc că ne fac la fel de rău aceia care, sub masca stoicismului, ne îndeamnă la vicii. Aceștia proclamă că „numai înțeleptul știe să iubească, numai înțeleptul se pricepe într-adevăr în arta de a bea și a petrece. Să-i întrebăm până la ce vârstă tinerii sunt buni de giugiulit”.

Să lăsăm aceste lucruri pe seama felului de viață grecesc. Noi să ciulim mai degrabă urechile la altceva: „Nimeni nu este virtuos printr-o întâmplare. Virtutea se invață. Plăcerea este lucru josnic și meschin, nemeritând nicio prețuire