şi fiind comună cu animalele necuvântătoare: spre ea aleargă cele mai mici şi mai de rând vieţuitoare. Gloria este un lucru deșert și trecător, mai schimbător decât vântul. Sărăcia nu este un rău decât pentru cine nu o suportă. Moartea nu este un rău. Întrebi ce este? E singura lege nepărtinitoare a neamului omenesc. Superstiția este o rătăcire nebunească: se teme de ce ar trebui să iubească și pângărește ceea ce cinstește. Într-adevăr, ce deosebire este între a tăgădui pe zei și a-i pângări?”

Aceste lucruri ar trebui să fie învățate, mai mult, pe de rost învățate. Filozofia nu trebuie să aducă scuze viciului. N-are nicio speranță de salvare bolnavul pe care medicul îl îndeamnă la necumpătare. Cu bine.

 

1) Ţinut în apropierea fostei capitale a confederației latine, Alba Longa, unde se aflau câteva vile celebre, între ele una a lui Nero.

2) Glasurile sirenelor de care, ca să nu fie atras, Ulise porunci tovarășilor să-l lege de catarg (Homer, Odiseea XII).

3) Epicureii.

124. Dacă binele se cuprinde cu simțirea sau cu mintea

 

„Multe povețe-aș putea s-aduc din bătrânele vremuri,

Silă de nu-ți-e s-asculți și sfaturi de acestea mărunte.”[1]

Dar nu ți-e silă și nicio subtilitate nu te îndepărtează: spiritul tău de selecție nu urmărește doar lucruri grandioase. Tot așa apreciez faptul că raportezi totul la un folos oarecare și ești iritat numai când excesul de subtilitate nu duce la nimic. Îmi voi da silința ca nici acum să nu se întâmple așa ceva.

Întrebarea este dacă binele se percepe cu simțurile sau cu rațiunea. La acestea se adaugă faptul că „la animalele necuvântătoare și la prunci el nu se găsește”. Cei care socotesc plăcerea ca lucrul cel mai de seamă[2] zic că binele se cunoaște prin simțuri. Dimpotrivă, noi care îl atribuim sufletului socotim că se cunoaşte prin inteligență. Dacă simțurile ar decide despre bine, n-am respinge nicio plăcere, căci nu e una care să nu ne atragă, să nu ne desfete; şi, dimpotrivă, n-am suferi nicio durere de bunăvoie, fiindcă nu e niciuna care să nu ne rănească simțurile. Pe lângă aceasta, cei pe care îi desfată prea mult plăcerea și cei care se tem fără seamăn de durere n-ar mai fi vrednici de mustrare. Şi totuși noi osândim pe cei robiţi pântecelui şi poftelor desfrânate şi disprețuim pe cei care nu pot îndrăzni nimic bărbătesc de teama durerii. Dar ce vină au ei, supunându-se simțurilor, adică judecătorilor despre bine și rău? Căci lor le-ați dat voi puterea de a hotărî ce e de dorit şi ce e de respins.

De bună seamă că în această privință capul este rațiunea: așa precum ea hotărăște despre fericirea vieții, aşa cum hotărăște despre virtute și despre actul moral, tot astfel hotărăște și despre ce este bine și ce este rău.

Într-adevăr, după aceștia, se recunoaște părții celei mai nevrednice din om dreptul de a hotărî despre cea mai bună, anume ca simțurile, ceva obtuz, stupid și mai greoi la om ca la alte viețuitoare, să hotărască despre bine. Ce-ar fi dacă cineva ar vrea să distingă lucrurile foarte mici nu cu ochii, ci prin pipăit? Nu există, adaug, pătrundere mai subtilă și mai ascuțită decât a ochilor, și totuși ar putea ei să ne dea putinţa de a deosebi binele și răul? Îți dai seama în ce necunoștință a adevărului se află și cât de mult înjosește ce e sublim și divin acela la care pipăitul hotărăște despre cel mai mare bine și cel mai mare rău.

„Așa precum – se spune – orice știință și orice artă trebuie să aibă ceva concret și perceput cu simțurile din care să se nască și să crească, tot astfel fericirea vieții își are temelia și începutul în ce este palpabil și în ceea ce cade sub simțuri. De altminteri și voi afirmați că fericirea vieții își are începutul în lucruri palpabile.” Noi spunem că este fericit tot ce-i conform cu natura, iar ceea ce este conform cu natura se vede clar și imediat, precum se vede tot ce este întreg. Ceea ce este conform cu natura, dar ceea ce se găsește la un prunc abia născut, nu spun că este binele, ci începutul binelui. Tu atribui binele suprem, plăcerea, unui prunc, așa încât el începe chiar de la naștere acolo unde ajunge omul format: pui vârful pomului în locul rădăcinii. Dacă cineva ar spune că o fiinţă în pântecele mamei, care nu se știe încă de ce sex e, o ființă plăpândă, nelămurită, informă, știe de vreun fel de bine, se vede clar că ar greși. Și totuși ce mică deosebire este între cel care tocmai vine pe lume și acela care este o sarcină ascunsă în măruntaiele mamei lui! Amândoi sunt la fel de copți pentru înțelegerea binelui și răului și pruncul nu este mai capabil de bine ca pomul sau ca animalul necuvântător. Dar pentru ce binele nu se găsește la pom, sau la animalul necuvântător? Fiindcă nici rațiunea nu se găsește. De aceea nici la prunc nu se află, căci și acestuia îi lipsește. El va ajunge la bine atunci când va ajunge la rațiune.

Există viețuitoare iraționale, sunt unele care nu sunt încă raţionale, sunt altele raționale, dar nedesăvârşite. La niciunul dintre acestea nu găsești binele: pe acela îl aduce cu sine rațiunea. Ce deosebire este între aceste viețuitoare despre care am vorbit? Într-un viețuitor irațional niciodată nu vei afla binele; într-unul care încă nu este rațional, deocamdată binele nu poate exista; într-unul care este rațional, dar nedesăvârșit, binele s-ar putea găsi, dar el nu se află. Da, Luciliu: binele nu se află în orice corp și la orice vârstă. El se află față de pruncie la aceeași distanţă la care se află primul bine față de ultimul, începutul binelui faţă de binele desăvârșit. Așadar, el nu se află nici într-un trupșor plăpând care abia se întărește. De ce nu? Fiindcă este