la fel cu o sămânță. Este ca și cum ai spune: „Ştim că e un pom bun și o recoltă bună”. Asta n-o poți spune de la prima frunză ce tocmai răsare din pământ la lumină. „E un grâu strașnic.” Asta nu e încă, atunci când firul e lăptos și cât spicul moale nu-și leapădă învelișul, ci numai atunci când vara și vremea cuvenită coace bobul.

Așa precum orice soi nu-și arată calitățile sale decât în stare de desăvârșire, tot așa nu vezi la om binele omului decât atunci când rațiunea îi este desăvârșită. Și ce este acest bine? Îți voi spune: sufletul liber și superior, care-și supune totul și nu se robește nimănui.

Acest bine este atât de departe de pruncie, încât copilăria nu-l speră și tinerețea îl speră fără rost. Ferice de bătrânețea care ajunge la el după o lungă și încordată strădanie. Dacă acesta este binele, el este în același timp perceput cu inteligența. „Ai spus – mi se obiectează – că există un fel de bine la pom și la iarbă; prin urmare poate fi unul și la prunc.” Adevăratul bine nu se găsește nici la pom, nici la animalele necuvântătoare. Ceea ce la ele este bine se cheamă bine fără niciun temei. „Care este atunci?” Este cel care este conform cu natura fiecăruia. Binele nu poate în niciun chip să ajungă până la un animal necuvântător: este de o natură mai aleasă și mai bună. Nu există bine decât acolo unde-şi are loc rațiunea.

Sunt patru soiuri de naturi: de arbore, de animal, de om și de zeu. Aceste două din urmă, care sunt raționale, au aceeași natură, dar se deosebesc prin aceea că una este nemuritoare, iar cealaltă este muritoare. Așadar, binele uneia dintre acestea, adică a zeului, se desăvârșește prin însăși natura lui, a celuilalt - prin grija omului. Celelalte sunt desăvârşite numai înăuntrul naturii lor, nu cu adevărat desăvârșite, căci le lipsește rațiunea, iar în cele din urmă desăvârșit este ceea ce este desăvârșit conform cu natura universală; natura universală este însă rațională. Celelalte pot fi desăvârșite în chipul lor. Acolo unde nu poți găsi o viaţă fericită nu poți găsi ceea ce face viaţa fericită. Viaţa fericită se face însă prin fapte bune. La un animal necuvântător nu se găsește ceea ce face viața fericită. Așadar, la un animal necuvântător binele nu există.

Un animal necuvântător percepe cu simțurile ce este prezent; de cele trecute își amintește doar când dă peste ceea ce simțurile îi reîmprospătează. De exemplu, un cal își amintește de un drum de îndată ce începe să pornească pe el; în grajd însă nu-și amintește deloc de acel drum, oricât de des l-ar fi bătut. A treia față a timpului, adică viitorul, nu are nicio legătură cu necuvântătoarele. Prin urmare cum se poate să pară desăvârșite niște ființe care nu se folosesc de timpul întreg? Căci timpul constă din trei părți: trecutul, prezentul și viitorul. Animalelor le este dată numai partea cea mai scurtă în scurgerea ei: prezentul. Ele își amintesc rareori de trecut și numai prin ciocnire cu lucrurile prezente. Nu se poate deci ca un bine al unei naturi desăvârșite să se găsească într-o natură nedesăvârșită, sau dacă o asemenea natură îl are, atunci îl au şi plantele.

Nu tăgăduiesc că și animalele necuvântătoare au puternice și violente porniri spre ceea ce li se pare conform cu natura lor, dar aceste porniri sunt dezordonate și tulburi. Niciodată însă binele nu este dezordonat sau tulbure. „Cum așa? – zici tu – animalele necuvântătoare se mișcă anapoda și dezordonat?” Aș spune că ele se mișcă dezordonat și fără rost, dacă natura lor ar îngădui ordinea: așa, ele se mișcă potrivit cu natura lor. Ceva este dezordonat numai dacă uneori poate să fie și nedezordonat. Îngrijorat poate fi cineva care poate fi și neîngrijorat. Nu are un viciu decât cine poate avea și virtute. La animalele necuvântătoare aceasta le este mișcarea conformă cu natura lor.

Dar ca să nu te rețin prea mult, la un animal necuvântător ai să găsești ceva bun, vreo virtute, vreo perfecțiune, dar n-ai să găsești nici binele absolut, nici virtutea, nici desăvârșirea. De acestea nu au parte decât ființele raționale, cărora le este dat să știe ,,de ce, până unde, cum”. Astfel, nu există bine decât acolo unde există raţiune.

Întrebi la ce duce această discuție și cu ce se va alege spiritul tău? Răspund: îl formează, îl ascute și, fiindcă tot va face ceva, îl ocupă cu o treabă frumoasă. Iar de folosit, folosește, fiindcă ține în loc pe cel aplecat spre rău. Dar mai adaug: în niciun chip nu-ți pot fi mai de folos decât arătându-ți propriu-ți bine, separându-te de animalele necuvântătoare și punându-te alături de divinitate. De ce, spun, îți cultivi și călești vânjoșia trupului? Natura a înzestrat vitele și fiarele cu puteri mai mari. De ce-ți îngrijești frumusețea? După ce vei fi făcut totul, vei fi întrecut în frumusețe de niște animale necuvântătoare. De ce-ti piepteni părul cu nesfârşită grijă? După ce-l vei fi lăsat să cadă ca la parți[3], după ce-l vei lega ca germanii, după ce-l vei răvăși ca sciții, coama pe care o scutură un cal va fi mai deasă, cea care se zbârlește pe grumazul leilor va fi mai frumoasă. După ce te vei fi antrenat la viteză n-ai să fugi cât un iepuraș. Nu vrei ca, părăsind ocupații în care e firesc să fii depășit, câtă vreme umbli după ce nu-i de tine, să te întorci la binele propriu ție? Care este acesta? Este, fără îndoială, sufletul îndreptat și curat, care râvnește spre divinitate, care se înalță deasupra a tot ce-i omenesc și care nu pune nimic din ce-i al său în afara lui.

Ești o ființă raţională. Prin urmare care este la tine binele? Rațiunea desăvârșită. Este oare ea aceea pe care tu o chemi spre împlinire, spre a crește cât mai mult cu putință? Consideră-te fericit, numai atunci când orice bucurie a ta va izvorî dintr-însa, când, văzând