Nick clătină din cap.

― Sunt ale mele, spuse Tom fericit, întorcându-se către garaj. Nick îl atinse din nou şi Tom se uită în urmă. Ce-i?

Nick îl trase de mânecă şi Tom se ridică în picioare, fără proteste. Nick îl conduse până în locul unde-şi lăsase bicicleta. Făcu semn spre el însuşi, apoi către bicicletă. Tom făcu semn că a înţeles.

― Sigur că da. Bicicleta este a ta. Garajul Texaco e al meu. Eu nu voi lua bicicleta ta şi nici tu nu-mi iei mie garajul. Doamne, nu!

Nick clătină din cap. Repetă gesturile, arătând spre el însuşi şi spre bicicletă. Apoi de-a lungul lui Main Street. Apoi flutură mâna, în semn de rămas-bun.

Tom deveni posac. Nick aşteptă. Tom i se adresă, şovăitor:

― Vrei să pleci mai departe, mister?

Nick îi confirmă.

― Nu vreau să pleci! izbucni Tom. Ochii lui erau foarte mari şi albaştri, lucind din cauza lacrimilor. Îmi place de tine! Nu vreau să te duci şi tu la Kansas City!

Nick îl trase pe Tom lângă el şi-şi puse braţul pe umărul lui. Arătă spre el. Spre Tom. Spre bicicletă. Spre ieşirea din oraş.

― Nu te-nţeleg.

Nick repetă cu răbdare gesturile. De această dată, adăugă şi semnul de despărţire şi, într-un acces de inspiraţie, ridică şi braţul lui Tom, obligându-l şi pe el să facă gestul.

― Vrei să plec împreună cu tine? întrebă Tom.

Un zâmbet în care se îmbina neîncrederea şi încântarea îi apăru pe figură.

Nick îi confirmă, uşurat.

― Sigur că da! strigă Tom. Tom Cullen vrea să plece! Tom... Se opri, de această dată mai puţin fericit, căutând spre Nick cu precauţie. Pot să-mi iau şi garajul?

Nick se gândi o secundă, apoi îi făcu semn că da.

― Okay! Zâmbetul lui Tom reapăru, ca soarele din spatele unui nor. Tom Cullen vrea să plece!

Nick îl conduse lângă bicicletă. Arătă spre Tom, apoi către vehicul.

― N-am mai mers niciodată pe o bicicletă ca asta, spuse Tom plin de îndoială, uitându-se la mecanismul de schimbare a vitezelor şi la şaua înaltă şi îngustă. Cred că mai bine nu. Tom Cullen ar cădea de pe o bicicletă ca asta.

Nick se simţi încurajat. N-am mai mers niciodată pe o bicicletă ca asta însemna că mersese pe altele. Nu era nevoie decât să găsească una simplă şi bună. Din cauza lui Tom va înainta mai încet, asta părea inevitabil, dar poate că nu mult mai încet. Pe urmă, avea vreo grabă anume? Visele nu rămâneau decât nişte vise. Cu toate acestea, simţea un imbold interior să se grăbească, un ordin venit din subconştient, pe cât de indefinibil, pe atât de puternic.

Îl aduse pe Tom înapoi, la benzinăria lui. Îi făcu semn spre jucărie, apoi îi zâmbi. Tom se aplecă plin de zel şi apoi, înainte de a atinge maşinile, se opri. Îşi ridică privirea spre Nick, tulburat şi vizibil bănuitor.

― N-ai de gând să pleci fără Tom Cullen, pe bune?

Nick clătină hotărât din cap.

― Okay, spuse Tom, întorcându-se plin de încredere la jucăriile lui.

Înainte de a-şi putea reţine gestul, Nick îi ciufuli părul. Tom îşi ridică privirile şi-i zâmbi timid. Nick îi răspunse la zâmbet. Nu, nu putea să-l părăsească, pur şi simplu. De asta era sigur.

Se făcuse aproape de prânz înainte să găsească o bicicletă care probabil ar fi fost pe placul lui Tom. Nu se aşteptase să dureze aşa de mult, dar cea mai mare parte a oamenilor îşi încuiaseră casele, garajele şi dependinţele. În majoritatea cazurilor, se vedea nevoit să arunce câte o privire chinuită în garaje întunecoase prin ferestre murdare şi acoperite de pânze de păianjen, sperând să descopere bicicleta potrivită. Se chinui mai bine de trei ore, târându-şi picioarele pe nu ştiu câte străzi, cu transpiraţia scurgându-i-se pe trup şi cu soarele bătându-i continuu în ceafă. La un moment dat, se întoarse să se uite încă o dată în Western Auto, însă fără folos; cele două biciclete din vitrină erau nişte cursiere cu trei viteze pentru el-şi-ea, iar toate celelalte nu fuseseră montate.

În cele din urmă, descoperi ceea ce căuta într-un garaj izolat de la capătul din sud al oraşului. Garajul rămăsese încuiat, însă fereastra era suficient de mare ca să se poată strecura înăuntru. Nick sparse geamul cu o piatră şi extrase cu grijă cioburile rămase în chitul vechi şi fragmentat. Odată intrat, garajul se dovedi îngrozitor de fierbinte şi impregnat de un miros de benzină amestecată cu praf. Bicicleta, o Schwinn bărbătească de modă veche, se afla lângă un Mercury station de zece ani, cu anvelope tocite şi arcuri scorojite.

După cum îmi merg toate, nu m-aş mira ca afurisita de bicicletă să fie o rablă, gândi Nick. Fie îi lipseşte lanţul, fie e pe jantă, ceva trebuie să fie. Dar de această dată avea noroc. Bicicleta mergea uşor. Cauciucurile erau bune şi aveau profil suficient; toate şuruburile şi pinioanele păreau să fie la locul lor. Nu exista un coş special pentru bagaj, asta îi rămânea să remedieze, în schimb avea apărătoare de lanţ, iar pe perete, între o greblă şi o lopată pentru zăpadă, atârna un premiu nesperat: o pompă de mână Briggs, aproape nouă.

Căută în continuare şi găsi un bidon cu 3-in-One Oil pe un raft. Nick se aşeză pe podeaua din ciment crăpat, fără să-i mai pese de căldură, şi unse cu grijă lanţul şi ambele roţi dinţate. Când termină, înşurubă cu grijă capacul pe bidon şi-l puse în buzunarul pantalonilor.

Legă pompa de bicicletă la portbagajul de pe aripa din spate cu o bucată de sfoară de cânepă, apoi descuie uşa garajului şi o deschise. Nicicând nu i se păruse aerul proaspăt mai dulce ca acum. Închise ochii, inspiră adânc, împinse bicicleta până în drum, se urcă pe ea şi porni agale pe Main Street. Bicicleta mergea bine. Era exact ceea ce-i trebuia lui Tom... cu condiţia să ştie cu adevărat să meargă pe bicicletă.

O lăsă lângă Raleighul lui şi intră în five-and-dime. Găsi un coş din sârmă pentru biciclete de mărime potrivită într-o grămadă de articole sportive