din spatele magazinului şi se pregătea să plece cu obiectul sub braţ, când privirea îi fu atrasă de altceva: un claxon cu pâlnie cromată şi o pară mare, din cauciuc roşu. Zâmbind, Nick puse claxonul în coş, apoi se îndreptă către raionul de scule, de unde îşi alese o şurubelniţă şi o cheie franceză. Ieşi din magazin. Tom zăcea în piaţă, la umbra bătrânului marinar din al Doilea Război Mondial, picotind.

Nick fixă coşul pe coarnele Schwinnului, apoi montă claxonul cu pâlnie lângă coş. Intră iarăşi în five-and-dime şi ieşi de acolo cu o sacoşă mare.

Intră la A&P şi o umplu cu fructe, conserve de carne şi legume. Tocmai cerceta nişte conserve cu iahnie de fasole când zări cu coada ochiului o umbră trecând prin dreptul intervalului unde se găsea el. Dacă ar fi putut auzi, ar fi ştiut deja că Tom îşi descoperise bicicleta. Pe întreaga stradă răsuna ţipătul lung şi răguşit al claxonului, Houuuu-OOO-gaa!, punctat de hohotele de râs ale lui Tom Cullen.

Nick ieşi imediat din magazinul universal şi-l văzu pe Tom pedalând în mare viteză pe Main, cu părul blond şi cămaşa fluturându-i în vânt, storcând para claxonului din toată inima. Întoarse în dreptul benzinăriei Arco, de la capătul zonei comerciale, şi se apropie. Pe faţa lui se vedea un imens zâmbet triumfător. Garajul Fisher-Price se afla în coşul bicicletei. Buzunarele pantalonilor şi ale cămăşii lui kaki erau umflate din cauza modelelor miniaturale de automobile. Soarele strălucea cu putere, reflectându-se în spiţele roţilor. Cuprins de o vagă melancolie, Nick şi-ar fi dorit să audă şi el sunetul claxonului, doar ca să constate dacă îl putea amuza şi pe el tot atât cât pe Tom.

Tom îi făcu semn şi trecu pe lângă el, mergând mai departe. La celălalt capăt al zonei comerciale, întoarse iarăşi şi veni spre el, continuând să apese para de cauciuc. Nick îşi ridică braţul, imitând semnalul de oprire al unui poliţist. Tom frână brusc, oprindu-se chiar înaintea lui. Pe obraji i se adunaseră broboane de sudoare. Furtunul de cauciuc al pompei oscila. Tom gâfâia şi zâmbea fericit.

Nick arătă spre drumul de ieşire din oraş şi făcu semnul de rămas-bun.

― Chiar am voie să-mi iau şi garajul?

Nick îi făcu semn că da şi agăţă sacoşa de grumazul puternic, ca de taur, al lui Tom.

― Plecăm chiar acum?

Nick confirmă din nou. Descrise un cerc cu degetul mare şi arătătorul.

― La Kansas City?

Nick clătină din cap.

― Mergem oriunde avem chef?

Nick înclină din cap. Da. Oriunde aveau chef, gândi el, dar acest oriunde avea să se dovedească aproape cu siguranţă un loc din Nebraska.

― Ura! exclamă Tom fericit. Okay! Da, da! Ura!

 

Porniră pe US 283 spre nord, dar după numai două ore şi jumătate de pedalat, spre vest începuse să se adune o ceată de nori negri. Furtuna se apropia iute de ei, purtată de o pânză subţire de ploaie. Nick nu auzea tunetele, în schimb vedea zigzagurile fulgerelor ţâşnind din nori. Acestea erau atât de luminoase, încât te orbeau, lăsând în urma lor, pe retină, imagini consecutive purpuriu-albăstrui. Pe când se apropiau de marginea Rosstonului, de unde Nick avea de gând să cotească spre est, pe US 64, vălul de ploaie de dedesubtul norilor dispăru, iar cerul căpătă o nuanţă gălbuie, încremenită, ciudată şi rău prevestitoare. Vântul, care până atunci îi răcorise obrazul stâng, muri cu totul. Începu să se simtă extrem de agitat, fără să ştie de ce, şi inexplicabil de greoi. Nu-i spusese nimeni că unul dintre puţinele instincte pe care omul şi animalele le mai au în comun este tocmai această reacţie la o scădere bruscă şi importantă a presiunii atmosferice.

Atunci Tom începu să-l tragă de mânecă, să-l tragă cu frenezie. Nick se uită la tovarăşul lui de drum. Spre uimirea lui, constată că orice urmă de culoare pierise din obrazul lui Tom, iar ochii lui căpătaseră dimensiuni uriaşe.

― Tornadă! urlă Tom. Vine o tornadă!

Nick căută zadarnic din priviri pâlnia specifică. Se întoarse spre Tom, gândindu-se care ar fi fost cea mai bună metodă să-l liniştească. Dar Tom dispăruse. Ieşise din şosea prin partea dreaptă şi traversa câmpul pe o potecă netedă, dar întortocheată, şerpuind prin iarba înaltă.

Tâmpit afurisit, se enervă Nick. Ai să rupi nenorocita aia de furcă!

Tom se îndrepta către o şură cu siloz, la capătul unui drum negru, lung de câteva sute de metri. Supărat încă, Nick porni în urmărirea lui, trecu pârleazul de la marginea şoselei, apoi pedală pe drumul negru de acces către şură. Bicicleta lui Tom zăcea aruncată neglijent, lângă clădire. Nu se învrednicise nici măcar să-i coboare piciorul de sprijin. Nick ar fi pus acest lucru pe seama simplei neglijenţe, dacă n-ar fi constatat până acum cât de grijuliu era Tom. Şi-a pierdut şi urma de minte pe care-o mai avea, gândi Nick.

Neliniştea ce pusese stăpânire şi pe el îl împinse să arunce o ultimă privire peste umăr, iar ceea ce văzu îl făcu să încremenească.

Dinspre vest se apropia o întunecime greu imaginabilă. Propriu-zis nu era un nor, ci mai degrabă o absenţă absolută a luminii. Avea forma unei pâlnii, mai mare în partea de sus şi, la prima vedere, ai fi zis că are o înălţime de vreo trei sute de metri. Marginea inferioară se afla foarte jos, dar nu atingea pământul. Deasupra, norii păreau să fugă din calea ei, de parcă ar fi posedat nişte puteri speciale de respingere.

La un moment dat, atinse solul cam la un kilometru distanţă, iar o clădire lungă şi albastră cu acoperişul din tablă ondulată – probabil o magazie de mărfuri, sau poate un depozit de cherestea – explodă cu o imensă bubuitură. Desigur, el nu putu s-o audă, dar atunci când vibraţia ajunse la el, îl scutură zdravăn, mai să-l dărâme. De fapt, clădirea suferise o implozie, de parcă tromba ar fi supt tot aerul din interiorul ei. În clipa următoare, acoperişul metalic se frânse în două. Cele două secţiuni fură smulse în sus, răsucindu-se ca un capac care a luat-o razna. Fascinat de privelişte, Nick îşi răsuci gâtul, urmărindu-le traiectoria.

Am înaintea ochilor un coşmar, aşa cum îmi apare doar în