cele mai rele vise, gândi Nick, şi văd că nu este vorba de un om, chiar dacă uneori se aseamănă cu o fiinţă omenească. De fapt, este o tornadă. Un vârtej atotputernic, imens şi negru, năpustindu-se dinspre vest, ridicând spre cer orice lucru sau fiinţă care ar avea ghinionul să-i stea în cale. Ca şi cum...

În acel moment se simţi prins de ambele braţe, literalmente ridicat în sus şi tras în şură. Pentru o clipă, fu surprins să-l vadă pe Tom Cullen. În starea lui de fascinaţie, pur şi simplu uitase de existenţa lui Tom.

― La subsol! îl îndemnă Tom, gâfâind. Repede! Repede! O, Doamne, Doamne! Tornadă! Tornadă!

Nick deveni în sfârşit pe deplin înspăimântat, smuls din starea de semitransă în care se cufundase şi conştient unde se află şi împreună cu cine. În timp ce se lăsa condus de Tom spre scările ce coborau în beciul pentru furtuni al şurii, percepu o vibraţie stranie şi nesfârşită. Era fenomenul cel mai apropiat de sunet pe care îl trăise vreodată. Se asemăna cu o durere enervantă în mijlocul creierului. Apoi, coborând treptele în urma lui Tom, văzu o scenă pe care nu avea s-o uite niciodată: cum foile din placaj de pe pereţii laterali sunt desprinse bucată cu bucată, smulse şi ridicate de vârtej în văzduhul înnorat, ca nişte dinţi maronii, stricaţi, extraşi de nişte cleşti invizibili. Fânul răspândit pe duşumele începu să se ridice, prins în mrejele unei duzini de vârtejuri miniaturale, unduindu-se, sărind şi ţopăind. Vibraţia deveni chiar mai stăruitoare.

Tom împinse o uşă grea de lemn, făcându-i vânt înăuntru. Nick simţi duhoarea de mucegai umed şi putreziciune. În cea din urmă geană de lumină văzu că împărţeau beciul cu o familie de cadavre din care roseseră şobolanii. Apoi Tom trânti uşa şi rămaseră în întuneric deplin. Vibraţia se mai potoli, însă nu încetă cu totul.

Panica tăbărî asupră-i cu mantia ei desfăcută, îl prinse şi-l strânse la piept. Bezna îl silea să ia contact cu ceea ce-l înconjura doar prin pipăit şi miros şi niciunul dintre aceste simţuri nu-i transmitea mesaje liniştitoare. Simţea vibraţia constantă a podelelor sub tălpi, iar mirosul era îngrozitor.

Tom îl strânse de mână orbeşte, iar Nick îl trase pe idiot lângă el. Simţea un frison în trupul lui şi se întreba dacă Tom plângea sau încerca să-i vorbească. Gândul acesta îl ajută să-şi potolească o parte a propriilor lui temeri şi-şi trecu un braţ peste umărul nebunului. Tom procedă identic şi rămaseră amândoi în întuneric, agăţându-se unul de celălalt.

Intensitatea vibraţiei crescu sub picioarele lui Nick; până şi aerul părea să tremure uşor, la zona de contact cu obrajii. Tom îl strânse încă şi mai tare. Orb şi surd, aştepta ce urma să se mai întâmple, reflectând că dacă Ray Booth ar fi reuşit să-i distrugă şi celălalt ochi, toată viaţa lui aşa ar fi simţit. Dacă i s-ar fi întâmplat asta, probabil s-ar fi împuşcat în cap acum câteva zile şi ar fi terminat cu toată povestea.

Ceva mai târziu, avea să-i fie aproape imposibil să dea crezare ceasului, potrivit căruia nu petrecuseră decât cincisprezece minute în întunericul din pivniţă, chiar dacă logica îi spunea că dacă ceasul încă mai mergea, chiar aşa trebuia să fie. Niciodată nu înţelesese atât de bine cât de subiectiv şi plastic este timpul. După impresia lui, trecuse cel puţin o oră, dar mai degrabă două sau trei. Şi, pe măsură ce se scurgea timpul, devenea tot mai convins că ei doi nu erau singuri în beci. Vai, desigur, mai existau şi hoiturile – un biet om care-şi adusese familia aici, când simţise că se apropie sfârşitul, sperând poate în delirul lui că, de vreme ce se salvaseră de la alte dezastre naturale aici, la adâncime, puteau să scape şi de această dată în acelaşi fel; nu, nu se gândea la cadavre. După părerea lui Nick, un trup mort nu reprezenta decât un obiect, ca un scaun, o maşină de scris sau un covor. Pur şi simplu un obiect lipsit de viaţă, care umplea un spaţiu anume. Ceea ce simţea el era prezenţa unei alte fiinţe; mai mult, devenea din ce în ce mai convins că ştie cine – sau ce este.

Era Omul Întunecat, omul care prindea viaţă în visele lui, creatura al cărei spirit îl simţise în inima neagră a ciclonului.

De undeva... din colţ sau poate chiar din spatele lor... el îi urmărea. Şi aştepta. La momentul potrivit urma să-i atingă, şi atunci ei amândoi aveau să... ce? Să înnebunească de frică, desigur. Atât şi nimic mai mult. El îi vedea. Nick era sigur că poate să-i vadă. Avea ochi cu care reuşea să vadă în întuneric ca o pisică sau cine ştie ce altă vieţuitoare stranie, venită nimeni nu ştie de unde. Cum era aceea din filmul Predator, poate. Da... ca aceea. Omul Întunecat reuşea de bună seamă să distingă tonuri ale spectrului pe care ochiul omenesc nu le va percepe niciodată; totul i se părea cufundat în lentoare şi într-o nuanţă de roşu, ca şi cum întreaga lume fusese vopsită într-o cadă plină cu sânge închegat.

La început, Nick era în stare să facă deosebirea între această plăsmuire şi realitate, dar pe măsură ce timpul se scurgea, devenea tot mai sigur că plăsmuirea era realitate. Aproape putea să simtă răsuflarea Omului Întunecat în ceafă.

Tocmai se pregătea să facă un salt spre uşă, s-o deschidă şi să fugă de acolo, indiferent de consecinţe, dar Tom i-o luă înainte. Mai întâi îşi luă braţul de pe umărul lui Nick. În secunda următoare, uşa pivniţei de refugiu se dădu de perete, lăsând să pătrundă un val neaşteptat de lumină albă orbitoare; Nick îşi ridică o mână, protejându-şi ochiul sănătos. Văzu ca prin vis umbra spectrală a lui Tom Cullen urcând scările. Începu să urce şi el, pipăindu-şi drumul. Înainte să ajungă sus, ochiul lui se adaptase din nou la lumină.

Se gândi că lumina nu fusese atât de